Trenul - o masina mai mica

Am avut o vreme-n viata mea in care circulam din gros cu trenul. Virsta, domnule!... Bineinteles ca virsta, caci perioada respectiva era cam pe cei 16 ani ai mei - deci si sa vreau si n-aveam cum sa-mi iau carnet. Multi urasc trenul din varii motive: ca e prea putin confortabil, ca e murdarel, ca dureaza prea mult... Eu am un motiv simplu: il urasc pentru ca provoaca confuzie. Dar cum, nu se poa... Ba se poate! Uite-asa:

Prin liceu fiind, imi petreceam weekendurile cit se poate de frumos: ma duceam in Bucuresti, in vizita la distinsul meu tata. Asta insemna urcat in tren simbata dimineata de la Ploiesti Sud, ajuns, petrecut vremea in mod instructiv (adica fumat fara sa stie mama, citit, hahait si plimbat potaia prin Herastrau), dupa care duminica dupa-amiaza ma urcam in tren si-o tuleam inapoi. Preferatul meu era rapidul de Iasi, de la 17.00, care facea 40 de minute pina-n Ploesciul meu natal. Si care pleca de la linia 10, deci aproape de casele de bilete.
Intr-o buna dup-amiaza pe-o tulpina de circel, ma duc, imi iau bilet, mai tropai nitel prin gara si ma urc in trenul cu pricina. Pa, pa, la revedere, ia uite-i si p-astia doi, zici ca el pleaca-n Honolulu, mai usor cu pupatul, c-o sufoci pe doamna, fiu-fiuuuuu! si taca-taca, iata ca ne-am urnit. Ah, nici CFR-ul nu mai e ce era odata: trenul asta a plecat cu 5 minute intirziere, heh... Da, domnule controlor, poftiti biletul la verificat, sint in regula.
40 de minute trec repede. Inseamna cam trei tigari cu pauze si, cind apar cosurile de rafinarie de la Brazi, dat din coate si mers spre usa. Dar ce te faci cind au trecut 45 de minute si tu nu vezi niste cosuri de rafinarie, ci un cimp GOL?! Pai... te duci la controlor:
- Nu va suparati, cind ajunge trenul la Ploiesti?
- Asta?
- Da.
- Trenul asta merge la Tirgoviste.
- P O F T I M?! Si... nu trece prin Ploiesti?
- Nu.
- Aoleu! Pai eu trebuie sa ajung la Ploiesti!!!!!!! Ce fac?
- Fie coboriti la Tirgoviste si luati de-acolo un accelerat, la 22.00...
(Maica-mea o sa turbeze! Cartela telefonica n-am, nimeni nu stie nimic de mine, or sa innebuneasca toti!)
- Exclus! E prea tirziu.
- Atunci coboriti la Titu, la prima statie, si luati de-acolo rapidul de 19.30 spre Bucuresti, inapoi.
N-am stat sa-l mai intreb pe pe controlor DE CE N-A ZIS NIMIC CIND M-A CONTROLAT SI A VAZUT CA PE BILETUL MEU SCRIE "PLOIESTI"?!?!?. Mi-am luat geanta si-am intins-o

Bun-venit in frumoasa urbe Titu! Contine o gara, un oficiu postal linga dinsa si saizeci de bufete si bombe numai in zona garii. Lucru lesne de inteles, acestea din urma sint frecventate de o populatie intunecoasa, pe care o lumineaza numai lanturile de la git si crucile atirnate de ele. Am inghitit cu noduri. Mi-am socotit rapid banii si i-am impins pe toti la ghiseul de bilete, pentru o calatorie inapoi la Bucuresti. Era 18.00 - aveam de asteptat o ora si jumatate pina la rapidul salvator. Nu si daca...
- Buna ziua, puteti sa-mi dati o convorbire cu taxa inversa la Bucuresti?
- Noi incercam, dar sa stiti ca ieri a fost furtuna si s-au rupt firele. Nu garantam ca prindeti. Mergeti in cabina 2 si asteptati.
(mhm-hm-hhhhm: "Uaaaa...!" Nu e bine. "Hiiiiiiii!". Nici. "Huaaauhuaaahiiii!". Ok. Sint gata.)
- Aveti legatura!
- Hiiiiialooo...! Tataaaaa, sint la Titu!
- UNDE?!
- La Tii-tuuu...
- CE DRACULUI CAUTI ACOLO?!?!?!
- M-ahahaham urcat in trenul gresiiiiiit...
- Si-acu' ce vrei sa-ti fac?
- Sa vii sa ma iei...!
- Cum sa vin sa te iau?! Nici nu stiu unde e asta!
- E linga Tirgoviste...
- ......-tii de copil! Sa vad cum gasesc drumul.
- Hai, ca n-o fi greu. A, inainte sa pleci, te rog sun-o pe Carmen (mama) si zi-i ce-am patit si vezi sa n-o sperii!!!
- Minunat. Sa vezi ce-o sa-mi faca!
- Aia e, rabzi si tu, ca prin telefon nu te omoara. Vezi ca te-astept in fata garii.
- Bine, stai acolo. O sa vin.

Am iesit din cabina si m-am dus la loc, in fata garii. Titu e la aproximativ 40 de km de Bucuresti. Am socotit ca in cel mult o ora apare si tata. Oricum, aveam bilet la rapid, ca rezerva. Precauta, mi-am scos cerceii din urechi si mi-am lasat capatina tunsa extrem de scurt sa atirne asa, neimpodobita. Camasa cu patratele si bocanceii m-ar fi putut scoate drept un baiat finut si de treaba. Intre timp, mutrele intunecoase de la cele saizeci de bufete si bombe se uitau intrebator. Trece prima ora. Nici picior de tata care sa ma recupereze. Tigarile mi se imputinau drastic, iar bani sa-mi cumpar altele nu mai aveam. Intr-o juma de ora ajunge si rapidul. Decizii, decizii...
O ora si un sfert. Ce mama dracului?! Pe unde umbla? Pina acum trebuia sa ajunga.
O ora si jumatate. Mutrele intunecoase se inmultesc. Din gara, un fluierat duios anunta ca rapidul de Bucuresti tocmai a decolat. Arunc biletul si-l calc cu furie in picioare. Tata - lipsa.
Doua ore. #@$@ &*#!~#$%!!! De-acum, ma mai intorc pe jos. Ce dracului sa fac? Nu mai am unde sa sun, nu mai... Urraaaaaaaaa! De dupa colt, transpirat si macinind vorbe bune, tatal de monica tropaie ca un cal alb din filmele cu eroi pozitivi.
- Treci incoace!
- Ai veniiiit! Ce bine, ca nu mai aveam nici tigari, nici bani...
- Cit de idioata ai putut sa fii s-ajungi aici?
- Cit ai fost si tu de ti-a luat doua ore sa vii incoace. Cum naiba sa nu stii sa vii spre Tirgoviste? Te-ai nascut la Tirgoviste!
- Si ne-am mutat la Ploiesti cind eu aveam cinci luni! Treci in masina!
- Ho, ca trec. Bine c-ai venit. Ma duci la Ploiesti, nu?
- Nici sa nu te gindesti!!!! Mergem la Bucuresti si miine te duci acas' cu trenul.
- ...Iar?! Eu n-as mai risca...
- Liniste. Pune-ti centura.

Si-am plecat. Pe drum, imi amintesc brusc:
- Ai sunat-o pe Carmen?
- (privire criminala) Bineinteles.
- Si?...
- Si nu era acasa.
- Pai are ore dupa-masa (mama e profesoara). Aoleu!
- Nu, ca am sunat la ma-ta mare.
Ceva se cocea in atmosfera. Nu intelegam exact ce.
- Si? Ai anuntat-o pe ea?
- Dac-as fi apucat, ar fi fost bine. M-a injurat si mi-a inchis.
- Ceeeeeee?!?! Nu se poate!
- Daca-ti spun...
N-are cum. Mimi, bunica-mea, il venereaza pe tata, iar divortul alor mei n-a stavilit-o in nici un fel. Era imposibil.
- Las' ca ne lamurim noi cind ajungem acasa.
- Sigur ca da. Abia astept.

Acasa, din usa m-am repezit direct la telefon. Maica-mea aflase intre timp, caci venise, monica nu gasise si se pusese pe dat telefoane. Noroc ca tata lasase vorba ce si cum. Asa ca am prins-o relaxata si informata. Deci, intreb:
- Auzi, da' stii ca Mimi l-a-njurat si i-a inchis telefonu-n nas? Ce-a apucat-o?!
Mama ride de se sufoca:
- Pai... hihihi... a nimerit si taica-tu exact cind... hahaha... niste pusti faceau misto de ea la telefon de vreo juma de ora. Si, cind a sunat el, Mimi tocmai prinsese spilu' si-a zis ca-i injura ea prima si le trinteste receptoru-n nas!
- Deci ea nu stie c-a vorbit cu el?
- Hahaha... habar n-are!
Toate confuziile fiind reglate, am rugat-o pe mama s-o sune pe diriga si sa ma invoiasca a doua zi de la scoala, urmind sa vin io acasa cu un tren. Care sa si ajunga unde trebuie.
La Gara de Nord, am aflat si sursa tuturor relelor: rapidul de Iasi si acceleratul de Tirgoviste pleaca la 17.00, respectiv 17.05, unul de la linia 10 si celalat de la linia 11. Sa-l vad eu pe-ala incapabil de greseala!!

Din cind in cind, cind il mai sun pe tata, incep lung si ascutit: "Tataaaaa, sint la Tiii-tuuu!...". Ca sa-i tin amintirile vii.

Niste detalii

... despre blog si monica din spatele dinsului, iaca AICI.

[prin amabilitatea Nadiei, care a decis sa bata si cimpii mei, ca sa dezvaluie lucruri si sa-i mai cuminteasca nitel]

Dar, va rog, poftiti inapoi!...

Si-am poftit. In Grecia nu poti sa stai o vesnicie decit daca emigrezi. Nu e cazul, deoarece am impresia ca, si daca as emigra, n-am sa pot sta acolo intr-o vacanta fara de sfirsit. Asa ca ne-am intors. Am lasat in spate plajuiala nesfirsita, stincaria de pe malurile marii, bolboroseala de la snorkeling si numarul infinit de pisici atoase si urecheate cu care ne-am delectat o saptamina. Ne-am intors. Analizind atent, acest sejur poate fi impartit pe citeva capitole mari si late. Dupa cum urmeaza:

CAPITOLUL I: Vacanta asta are gust de ceapa!
Grecia, in general, are gust de ceapa. Si de peste. Si de rosii taiate mare, de oregano si de ulei de masline. Plus brinza feta. Dar cel mai mult si mai mult are gust de ceapa. Grecii iti aduc ceapa la orice. Nu conteaza ce comanzi. Doriti niste masline? Na farfuriuta cu ele, pe care v-am pus si niste ceapa. Proaspata si buna. Ansoa cu sare? Amestecati bine, sa intre si ceapa. Care ceapa se asorta si cu pestele la gratar, si cu sepia umpluta (cu rosii, brinza si... ceapa). Culmea, unde astia nu puneau ceapa era salata de vinete. Inimaginabil!
Am infulecat la ceapa de sa-mi ajunga pentru tot anul. Stiti, mie-mi place ceapa. Ceea ce ma pune in opozitie cu stomacul meu, care o respinge indirjit, catirul naibii, dindu-mi niste stari generale de neplacere. Ceva cu gustul de dupa. Dar sa stiti ca nu m-am lasat. Am pascut ceapa la fiecare masa, am rontait-o si crantanit-o, dupa care am rabdat stoic. Pina la masa urmatoare. Care la greci e intotdeauna foarte gustoasa.

CAPITOLUL II: Ai inchis bine portiera? Hai sa mergem!
Thassos masoara 100 de km de diametru insular. Dintre acestia, vreo 75 de km sint organizati pe stinci si pietre. Restul se regasesc sub forma de plaje mai mult sau mai putin pietroase. La care se ajunge CU MASINA. Cine sta - ca noi - in Skala Potamias si vrea - tot ca noi - sa faca plaja, va avea surpriza sa constate ca plaja de-acolo are o latime de cca 50 cm si contine toti bolovanii de riu din lume. Mai este o fisie care are si nisip, pe care tot turistul Skala-Potamian o napadeste cu indirjire, ca altminteri n-are unde.
Astfel, in fiecare dimineata trinteam usile de la masina lu' Pipsy, dupa care dadeam aproximativ 40 de km de ture, incercind sa gasim plaje satisfacatoare. Conditiile erau urmatoarele:
- sa fie pustie (Amir)
- sa n-aiba copii pe ea (Pipsy)
- sa aiba sezlonguri si umbrele (Monica)
- sa aiba bere (Popescu). Aici precizam ca puteam sa stam si pe-un par in largul marii, cu singura conditie ca pe parul respectiv sa fie si-o ghereta cu bere si gyros.
Din plajele care indeplinesc toate cerintele de mai sus, recomandam Archangelos, Paradise Beach, Agios Ioannis, La-Tanti-Shaormista (nu stim cum ii zicea, era pe undeva pe linga Aliki si avea o terasa cu gyrosuri si cu fata frumoasa a proprietarei) si Golden Beach - aici cu mentiunea ca e plin de copii care urla fara pauza, pina-ti vine sa-i ineci.

CAPITOLUL III: Ce zic astia, ma?!?!
Tsuperba limba tse vorbetse in Gretsia...! Ectstrem de inteligibila tsi foarte cursiva. Mai ales literele. Spre deosebire de bulgari, astia aveau bunul tsimt sa dubleze totul in engleza si-n alfabet latin. Totusi, notele de plata veneau batute pe case fiscale grecesti. Si da-i, si compara cu grecismele din meniu, si incearca, si retine... Reusisem sa ne reamintim ca Tsipoura inseamna dorada. In ultima zi, am descoperit ca Seabass e tot aia, de unde a rezultat ca Pipsy a halit exclusiv dorada in toate zilele, chiar si atunci cind credea ca variaza putin comandind Seabass. Adica biban, am zis noi. De fapt, dorada. Ha!
Eu am fost foarte atenta la aperitive. Mergeau cel mai bine cu salata greceasca si, deci, cu ceapa. Vislind englezeste intr-o seara printre Salted Anchovies si Fried Sardines, gasesc o chestie care suna foarte pescaresc, deci poftibil: Tsips. Mamaaaa...! Ce-o fi aia "tsips"? Un fel de hamsii? Sau niste tsipouras mai mici, deci pui de dorada? Uuuuu! Sa interogam chelnerul:
- Excuse me, what is "tsips"?
- Tsips? Tsips its... its... you know, potatoes, fried with oil and makes tsips...
- CHIPS?!?!?!?!?!
- Yes, tsips.
Tsa mori tu!

CAPITOLUL IV: Da-le si lor, saracuteleeee!...
La greci te poti scalda in doua lucruri: in mare si-n pisici. E plin. Tavernele fojgaie de cozi si mieunaturi subtirele, dublate de niste boturi care hapaie in permanenta. Uluitor: maninca pina pocnesc si arata de parc-au sarit gardul din Biafra. Slabe, uscate, urecheate si nasoase, pisicile grecesti sint in tot locul si-n tot ceasul. Ma rog, in tot locul unde sint turisti care se-ndoapa.
Pe aceasta cale, doresc sa adresez scuze sincere hotelului unde am stat si pe care l-am vaduvit de 10 minicremvursti in fiecare zi, ca sa hranesc o pisica cu trei picioare si patru pui. Puii era independenti, adica alergau pe-acolo de capul lor si se bateau cu ma-sa-n parte pe fiecare bucatica de mincare. Faptul ca am cedat un total de 90 de minid-aia intru bunastarea pisicilor respective ma face sa ma simt un om mai bun. Daca ma prindea managerul de hotel, cred c-as fi fost un om cu sejur mai scurt. Dar nu m-a prins...

CAPITOLUL V: Hai acasa!
Asta e un capitol inevitabil din existenta oricarei calatorii. Ca, la un moment dat, trebuie sa te intorci. Cind te intorci din Grecia, insa, e ca si cum ai cobori o scara pe care o urcasei fericit. Fiecare kilometru prin inima Bulgariei e o afundare si mai adinca. Cu tot regretul, cind intri-n Romania, te simti ca-n subsolul blocului. Mare diferenta intre noi si bulgari n-ar fi, atita doar ca ei au reusit sa aiba de vreo cinci ori mai multi kilometri de autostrada decit noi. Nu stim cum. Poate daca-i batem, aflam. Si la ei sint muntii mai inalti. Poate daca-i batem...
Eh, bine e si-acasa. Acolo unde dai tiganii la o parte cu scaunul de pe sosea ca sa-ti parchezi masina. Acolo unde vecinul trage gauri in pereti la bormasina cu percutie, in jur de ora 22. Acolo unde e biroul. Si munca.
Si gindul la urmatoarea vacanta. Popescu vrea in Turcia. De ce? "Ca-i la fel ca Grecia, da' e mai misto!". O logica de neatacat!

Je vous baise les portefeuilles!...

..., ma carabanesc in vacanta. Voi sorbi ouzo direct de la izvor, in Grecia. Promit sa ma pilesc moderat. Mai promit sa nu fac NIMIC si sa stau doar cu burta-n sus, sa hranesc pisici vagaboande de taverna pe din doua cu Popescu si sa ma balacesc in Marea Egee pina ma fac creata. Si mai promit sa va scriu cind ma intorc. Pina atunci, tineti voi locul cald.

Imi urez hoinareala placuta, iar voua - zece zile frumoase,

Monica

Lectura - un pacat care merita ispasit

[Cu virf si indesat. Urmarind indeaproape cursul lecturilor mele usurele si reluabile, Pavelescul s-a gindit ca-i cazul sa ma izbaveasca de sa-mi mearga fulgii. Asa s-a nascut un mizerabil tirg, in care el imi livreaza o carte pe saptamina, iar eu trebuie s-o citesc si sa scriu ce-am inteles din ea. Ultima parte a fost greseala lui si norocul meu...

Asfel, se naste eticheta numita "cartile lui Pavelescu", in cadrul careia imi permit sa va delectez cu propria-mi perspectiva asupra diverselor continuturi, dupa caz.]

Azi discutam despre brosurica lui Ian McEwan, "Ispasirea". Ca e o brosurica. Ar fi trebuit s-o termin in doua seri. Am tirit-o o saptamina intreaga, dorind periodic s-o returnez proprietarului dupa fiecare trei pagini. Am ambitie, deci am terminat-o. Si n-am sarit nimic.

- Fii atenta, iti dau o carte.

- Da-mi. Ce carte?

- Bai, e o carte extraordinara!!! Un eveniment, relatat din trei perspective diferite, schimba vietile a trei oameni, iar astia isi petrec urmatorii douazeci de ani incercind sa inteleaga ce-au facut.

- Mda. [parc-ar fi trei Papillon] Sint la inchisoare?

- Nu, nu-s la nici o inchisoare. Sint in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

- Ceeeeee?!?! Pavelescu, nu stii ca nu suport nimic cu razboiul? Ce dracului imi dai carti cu razboi?

- Taci din gura si citeste-o, e nemaipomenita.

- Da-o-ncoa si mai discutam noi dup-aia.

Cartea are toate ingredientele ca sa ma sufoce de indignare. O copila tip centrul-atentiei, care din aceasta cauza merita batuta cu matura la fiecare un rind si jumatate, are vreo 13 ani si scrie povesti. Oh, wow. Intre timp, pe sora-sa o curteaza amarnic un soi de ruda saraca - rud sarac, in acest caz - , care-i sparge o vaza linga fintina arteziana [Pavelescu, asta e momentul care-i marcheaza? Nu, citeste mai departe si nu mai pune intrebari.] Rudul sarac si foarte destept incurca niste bilete adresate surorii mai mari, livreaza o urgie de scrisoare pornografica prin intermediul surorii mici si enervante, magarita aia mica citeste biletul, se oripileaza, il judeca gresit si ii prinde-n biblioteca in mod ulterior. Pe amorez si pe sora-sa, care faceau tot felul de chestii pe care mintea ei mica si iritanta nu le intelege, dar le intuieste. Dupa care o verisoara de mina a paispea e violata in timp ce i se cauta fratii mai mici, disparuti in noapte. O tulisera din mijlocul unei cine pasnice de familie, din motive de nebagare in seama. Observati ca lait-motivul nebagarii in seama revine gingas mai peste tot, cauzind toate problemele. Ca-n viata reala. Bun. Sora mica declara cu mina pe inima ca l-a vazut pe violator cu ochii ei si ca e - desigur - curtezanul si amorezul sora-sii mai mari. Nedreptate. Arestare. Intemnitare. Sora mai mare pleaca de acasa, rupind relatiile cu familia. Amorezul este catapultat brusc de cursul narativ pe coasta Normandiei, unde admira fragmente de picioare omenesti atirnate in pomi de la bombardament. Calatorie initiatica. Chinuri. Mor mai toti. El scapa. Alte chinuri. Ajungere la barca. Plecare inapoi spre Anglia.

Intre timp, sora mica se face mare. Dezvolta un hubris care migreaza urgent in catharsis, cum se si cuvine logic, ca doar e opera literara. Se ispaseste de mama focului in sinea ei. Sora-sa o respinge eroic de cite ori incearca sa ia legatura cu ea, in timp ce-si asteapta iubitul dezonorat sa vie acasa din razboi. Sora mica isi serveste soarta ei de sora care este si pastreaza conceptul nealterat, devenind sora medicala. [Plin de surori romanul asta!] Scene de spital. Alte picioare lipsa, imprastiate peste tot, de data asta prin saloane si nu in pomi. Chinuri sufletesti. Eforturi de indreptare. Alte respingeri crude si constante. Intilnire fata in fata cu sora mare si cu iubitul nedrepatit al acesteia. Neiertare. Sora mica pleaca sa marturiseasca familiei c-a mintit si sa depuna o declaratie la autoritati. Le end.

Colac peste pupaza, eu ar fi trebuit sa zic despre cit de monumental si inovativ este descrisa lumina in carte. C-asa mi-a cerut Pavelescu. V-anunt ca te ia de cap. Lumina ba e galbena si densa ca o supa, ba e azvirlita pe dusumele in paralelograme, ba curge si se scurge, ba e orbitoare, ba e filtrata de draperii. La un moment dat, ajungi sa crezi ca autorul s-a gindit ca lumina poate fi un mare clou al tehnicii narative, si-o flutura in toate directiile, care mai de care. Ce vreau eu sa spun e ca sufera de intentie transparenta, deci: anulat. Artificiul dragut vine singur, nu-l chemi tu pina ragusesti. Am lamurit-o si cu lumina.

Acum, nu ma intelegeti gresit: cartea nu e o imbecilitate. Tehnica e interesanta, iar dramele sint redate corect. Spun "corect" pentru ca n-am simtit empatia fireasca pe care un autor o are cu personajele lui. Sora cea mica si enervanta pare ca sufera de dedublare, si in timp ce se razgiieste lafait pe primele 100 de pagini, pare ca se si autojudeca inconstient, cu ochii unui adult. Barbat. Un barbat logic, exact si matematic. Ea are 13 ani, va reamintesc. Si e fetita. Si e razgiiata. Intelegeti ce vreau sa-ti spun?

Tehnica vignetei e draguta, dar te pierde. Trei destine unite de-o mizerie, insa ulterior traite destul de separat. Decoruri diferite, vieti diferite, coordonate diferite. Punctul de convergenta devine, astfel, prea in your face: vedeti drama asta care ne uneste? E atit de puternica, incit numai ea ne uneste, si NIMIC ALTCEVA. Luati de-aici vignete pina behaiti.

Cartea asta a primit premiul Nobel pentru literatura in 2001. Daca era dupa mine, eu nu i-as fi dat Nobelul. I l-as fi luat.

Desi multora din preajma mea le-a placut. Pe verificatelea.

Vreau...

... sa scriu si nu pot! Pe cuvintul meu. Ma chinui de trei zile. Subiecte ar fi, dar mi se inclesteaza mina deasupra tastelor. Urmind indeaproape gindurile blocate in cap. Ciudat, de aceea si impartasibil cu publicul, ca niciodata n-am mai patit asa.

Sa fie faptul ca toata saptamina trecuta am avut intilniri la 7.45-8.00 dimineata?

Sa fie faptul ca plecam de la birou pe la 20.30?

Sa fie faptul ca ajungeam acasa lata, adormind de-a-mpicioarelea, cu pijamaua Popescului pe ochi? [precum cateii aia orfani din desene animate. Jalnic!]

Sa fie faptul ca mi-e lene?

Cu siguranta.

Las' ca termin acusica o carte pe care am fost obligata s-o citesc si care m-a enervat GROAZNIC. Va povestesc io.

Si? Voi ce-ati mai facut?

Monica scrie o prezentare

Munca e nobila. Iar eu sint un plebeu, ca sa va explic conflictul pe scurt. Totusi, munca intra la mine in categoria "obligatii de-o viata", drept pentru care ii consacrez cel putin 12 ore din alea 16 pe care le stau treaza. Sa mai zica cineva ca nu ma dedic...!

Astfel, am momente dese in care trebuie neaparat sa fac ceva. Ca trebuie, as in nu ma intreaba nimeni daca vreau. De pilda, acum doua saptamini, a venit la mine Corporate PR-ul, ca trebuie sa scriu si sa tin o prezentare la o conferinta.

- Mitzo, trebuie musai sa ne reprezinti, trage colega mea Irina o sentinta.

- Da' de ce eu?!?!

- Ca... cine vrei sa se duca?

- Am eu citeva propuneri [evil grin]

- Lasa... Tu. Tema e "Promotiile".

- "Promotiile" si mai ce?!?!

- Ceva, acolo; vezi tu.

Bai, nene! Asta e ca si cum ai scrie despre dragoste si viata in general. Dupa indelungi chinuri interioare, ma duc la colegul Pavelescu, cel mai si cel mai in domeniu, ca-i de la Direct Marketing. Eu sint un Client Service care serveste si face frumos. Si care e destept. Cred ca m-am scuzat destul. Deci:

- Pave, ce mama dracului...?!?!

Pavelescu e un intuitiv si un sintetic:

- Rezolvam.

Bine, neamule. Daca zici tu. Sa stam linistiti, dara.

Zilele curg. Ocazional, linistea de mai sus se tulbura cu cite o cerinta alarmata de la PR, tip "planul prezentarii". Ala mi-a luat foarte putin. Neasteptat de putin. L-am insirat duios pe mail, l-am trimis si-am asteptat. Inca vreo saptamina. Practic, daca ai planul unei prezentari, realizarea ei e o formalitate. Si mie nu-mi place sa ma formalizez, asa ca am mai taraganat-o olecuta. Oricum aveam treaba intre timp, ca pentru mine se gasesc tot felul de lucruri de facut, de la descaierat doua departamente care se paruiesc, pina la sedinte interminabile de cum-trecem-criza-si-alte-citeva-masuri-pe-care-ne-certam-o-vesnicie.

Si-am ajuns la momentul prezentarea-poimiine. Nasol.

- Bai, Pavelescule...!

- In seara asta.

- Bine. Intre timp, eu ma apuc.

- Apuca-te.

Si m-am apucat. Am umplut slidemasterul de buline corporate si am tras niste copywriting pe titluri. Dupa care povestitorul didactic din mine s-a apucat de insirat legende. Cind merge o promotie, cind nu merge, pai de ce asa, pai cum astfel. Etc.

- Pavelescu, vino sa vezi.

- [hm]...Da!

Formularea asta la Pavelescu e nasoala. Inseamna ori "sa mor io de te-am ascultat vreun pic" ori "am o idee radical diferita. Pentru ca a ta e proasta".

- Bine, draga, ce propui?

- Pai... Ia, da-mi-o mie pe mail. Io mai scriu, iti trimit, tu ciufulesti.

La ciufulit sa stiti ca ma pricep. Stiu sa animez, sa reformulez, sa ilustrez si sa sintetizez. Stiu sa accentuez. Sa fac totul s-arate din acelasi film. Cu aceasta ocazie, doresc sa adresez citeva cuvinte calduroase colegilor care-mi trimit bucati de prezentare scrise cu trei fonturi diferite, dintre care nici unul nu e ala care trebuie. Calibri body. Si desenaraia trebuie sa fie visinie. C-asa ne e noua identitatea vizuala. Nu albastra, c-asa vrea PowerPoint default. Am depasit aceste amanunte cu succes, neimpiedicindu-ma de ele. Prezentarea arata dragut. Am mai trintit si doua studii de caz in ele, cerind acordul clientilor cu pricina (eu la unul, Pavelescu la celalalt) and we were good to go.

Pina ieri. Cind vechiul amic Lezorei, sef de alt departament decit al meu si cel al Pavelescului, a sesizat ca unul dintre studiile de caz era pe clientul lui. Si s-a ciulit tot. La mine, ca-i eram mai la indemina:

- Cum v-ati permis sa, fara sa ma intrebati, care eu trebuia sa verific... Este clientu MEU!!!

Eu nici n-am multa rabdare:

- Ce, ma, ce-i aia "e clientul MEU"?! Ai venit cu el de-acasa? Nu munceste si DM-ul pe el de-i sar capacele? N-ai intrat cu el in creatie? Ce te ciulesti asa?!?! Te poftesc sa nu mai ragi.

- Dar daca eu prezentam un studiu pe unii dintre clientii tai fara sa-ti cer voie...

- Draga, te anunt ca n-aveam nimic impotriva, pentru ca nu te consider retardat si am incredere. Ceea ce-ti doresc si tie.

Lezorei a cerut sententios sa i se trimita prezentarea pe mail, ca s-o verifice. Forward fara nici un cuvint. Reply extins pe un A4, in care sesiza ca ne scapasera doua amanunte. Morala catre Pavelescu, care a sunat el clientul pe furiselea si-a facut si-a dres. Nervi neexprimati - eu. Reply sec si zeflemitor la toata poliloghia de reprosuri: "Ok." - Pavelescu. Dans intern de satisfactie - eu. Calmare si eliminarea petelor rosii de pe git - Lezorei. Nu se poate spune ca n-am lucrat in echipa.

Si azi am prezentat. A iesit bine, zic eu. Da' chiar a iesit bine. Pentru ca, din toate sarcinile pe care mi le poate da cineva, pe aia de clovn o indeplinesc cu cel mai mare succes. Presimt ca mi se va umple ograda si mai abitir de tot felul de sarcini care implica prezentari. Io sa fiu sanatoasa, sa le duc pe toate. Si Pavelescu.

Te frigi tu sau ma frig eu?

...isi ziceau Popeshtii unul altuia in fiecare seara. Desigur, normal ar fi fost ca discutia asta sa nici nu existe, ca nu e ceva ce trebuie tratat separat. Dar nu stiti la ce ne refeream. Vedeti...! Sa va explic:
Ne refeream la facut dus. Simplu si fara probleme. Da, da; s-o credeti voi: Popeshtii n-au avut patru zile apa RECE. Stiti, cind n-ai apa calda, o rezolvi oarecum: mai un dus rece, mai un ibric incalzit. Dar cind n-ai apa receeeeee?!?!?
Parea de necrezut. Cind reparatiile de la subsol au emanat un amarit de afis la avizier ("Dam drumul la apa calda. Se va opri apa rece pentru 3-4 zile"), noi nici macar n-am luat chestia asta in serios. Hai, draga, ca n-are cum. Cum sa opreasca apa rece timp de patru zile?!? Nu se poate.

Astfel, ziua 1:
Robinetul de apa rece scotea niste fisiieli seci. Iubiiiii, astia chiar au taiat apa rece! Cu care ocazie descoperi ca nu-ti merge nici bazinul de la toaleta. Normal, se alimenteaza cu apa rece. Avem o galeataaaaaa? Da, las' c-o instaurez eu. Au mai urmat niste italice de-ale Popescului, dar mi-e rusine sa vi le reproduc. Un soi de scenarii apocaliptice, cu inundatii si... Mai bine lasati. Dusul a fost prestat cu multa indrazneala de mine, care am mai prins niste apa recisoara pe teava, si cu multa precautie de Popescu, care a iesit cu niste pete rosii. Viziune optimista a viitorului, ca n-are cum sa tina mult si miine sigur ii dau drumul.

Ziua 2:
Aceleasi horcaieli neproductive la robinetul de apa rece. Pe bufetul din bucatarie au inceput sa se adune citeva vase. Perspectiva rufelor care trebuie spalate la masina (si ea alimentata cu apa rece) se contura vag, undeva in subconstient. Pe teava, apa recisoara se diminuase simtitor, deoarece tot blocul folosea coloana de apa calda la full-speed. Ambele dusuri au constat in dejegari partiale, pe unde se putea rabda temperatura. Zdroncanitul galetii ne facea cu nervii. Daca miine nu dau drumul la apa, ma duc sa-i string de git!

Ziua 3:
Nu e nimic mai groaznic decit sa te speli pe fata cu apa fierbinte. Cind termini si te duci la prosop, iti cad ochii pe cosul de rufe. Perspectiva lor a patruns acum in stratul acut al constiintei, mai ales cind stii ca peste doua zile tu pleci la mare si n-ai nici o zdreanta curata. De cite ori trintesti sertarul la bucatarie, gramada de vase murdare de deasupra zangane vesel. A intra in cada echivaleaza cu purgatoriul. Popestii limiteaza pagubele pe cit posibil, utilizind suprafete din ce in ce mai mici la contactul cu apa. Ambii se simt mizerabil, la propriu. Pastile mamii lor de muncitori care nu mai termina, si pe tovarasii vecini ii doare-n cur, unul nu zice nimic; miine, daca nu dau drumul la apa rece, ii omor!!

Ziua 4:
Daca ma mai spal o data pe fata cu apa fiarta am sa pling. Nu mai rezist. Popescu se scarpina in crestet, si-l suspectez ca nu doar meditativ. Diseara trebuie neaparat sa spalam rufele!!!! Cu ce dracu' ne imbracam? Si vasele. In lift miroase ciudat, mai ciudat ca niciodata. Intuiesc ca-i tot din cauza de prea multa apa calda si nici un pic de apa rece la restul vecinilor. Iata supermarketul: aici se fac provizii de sosete noi-noute de Popesc, in cazul in care nu putem sa spalam nici AZI. Chiloti n-am gasit. Se rumega scenarii care de care mai nasoale. Inclusiv sa mergem sa spalam rufele la cineva dispus sa ne primeasca si sa ne dea un pic de apa rece. In visele mele, administratorul a murit in chinuri groaznice de cel putin cincisprezece ori. Cind bag cheia-n usa garsonierei, am senzatia ca-i invirtesc o surubelnita-n ochi. Deci lipsa apei provoaca delir, stiam eu. Inauntru, un maldar de vase mult diminuat si un Popesc fericit: Iubito, avem apa rece!!!!
Urale. Balaceala. Cel mai frumos dus rece pe care l-am facut vreodata. Doua transe de rufe spalate si-ntinse care cum a avut loc. Popesc imbaiat indelung. Familie fericita.

Avem apa rece de dam la tot cartierul. Ne mai lipseste mintea: patru zile puteam sa mergem sa stam in Militari, la Popescu, unde exista apa de toate felurile. Dar cine poate sa gindeasca clar la cald?!

Marea Prevedere

Bun-venit la mine in familie. Eu - 28 de ani, mama - 53, tata - 53 in curs de implinire. De tata v-am mai povestit. E domnul acela mitologic, cu casa la tara si cu ciinele iubaret. Cu pensie si cu idei. Se pare ca un corp sedentar se compenseaza prin miscari frenetice pe la mansarda, altfel nu pot sa-mi explic urmatoarea bucata de conversatie telefonica:

[blablabla, tranca-fleanca, Si...?, Da, dar vezi ca..., etc]
-Vezi ca te scap de-o grija, miine ma duc sa vorbesc cu popa, ca-mi iau loc de veci aici in sat.
- Poftim?!?!
- Pai da, ca e verde, e frumos, e aproape, doi kilometri pe sosea si 500 de metri cu masina printre pomi de-aici, din fundu' curtii...
- Bai, tata, apreciez maxim, mersi ca ma scutesti de-o grija, da' nu e cam multa planificare?
- Nimic nu e prea din scurt! [vesnica trancaneala despre media de viata la piloti, care acum brusc a crescut la 57 de ani, de unde, cind avea tata 50, se invirtea pe la 52.... Intre timp i-a implinit, deci nu se mai pune]
- Minunat, sa-l stapinesti sanatos, ce pot sa zic; mai iesi prin curte si mai striga boii aia, ca nu ti-s toti acasa, cu siguranta.
- Esti proasta si habar n-ai!
- Pai dac-asa m-ai facut...
[ alte clancaneli]
- Hai, sa-mi sicrieti, pupa-l pe Pupiescu, p-aici cind mai veniti?, pa.
- Sa ne pupi, la revedoar.

Trec in jur de cinci minute. Popescului i se face rezumatul convorbirii, de pe fotoliul alaturat. Brusc, telefonul zdrangane iarasi:
- Alo!
- Auzi, m-am mai gindit: nu vrei sa-ti iau si tie?
- Ce sa-mi iei?
- Cum ce? Loc de veci!!!!!!
- ...NU! Ce sa fac eu cu un loc de veci?!
- Sa-l tii, desteapto, c-o sa fie criza si-o s-ajunga sa va-ngroape in picioare, ca sa incapeti mai multi...
- Taticule, io-ti multumesc ca te gindesti la mine, dar as prefera ca la 28 de ani sa nu ma gindesc inca la locul de veci...
- Habar n-ai. Lasa, ca ti-l iau oricum! Hai, pa!
- ...mersi. Pa.

Ma intorc catre Popescu: N-ai sa ghicesti ce voia... Popescu lungeste gura pina la urechi: Cum sa nu: sa-ti ia groapa. Las' sa-ti ia!!!!

Daca aveti vreunul nevoie...

Car, ace, ate, aer, ore, are...

Asa am invatat eu sa citesc. Intr-o dupa-amiaza din anul 5 al vietii mele, bunica-mea s-a infuriat definitiv pe urletele cu "citeste-mi", "da' citeste-mi", "da' vreau sa-mi citeeeeeeeesti!" si-a scos un abecedar vechi: "Treci incoace!" Profitind de faptul ca mai stiam literele cit de cit, m-a dus direct la coada cartii, unde erau niste cartonase cu litere si combinatiile lor. Teoretic, ele ar fi trebuit decupate si virite-n alfabetar (nu va mai zic ce-i ala, ca-l tineti minte), dar pe astea nu le decupase nimeni. Asa ca stateau linistite in pagina, formind cele mai aiurite grupuri si cuvinte de trei litere pe care vi le puteti inchipui. Normal, erau primul pas catre imbecilitati de genul "Ana are aer" si "Xenia are pix". Dupa doua ore de buchiselnita acuta, s-a dovedit ca sint perfect calificata sa leg carele de ore si aurul de aer, asa ca am fost declarata cititor de talie proaspata.

Bunica-mea n-a stat mult la discutii. Mi-a trintit in brate o carte verde din colectia "Povesti" (stiti ca erau patru volume, cu poze, format A4: una verde, una albastra, asta verde si... nu mai stiu. Alelalte erau cu Capra cu trei iezi si Insira-te, margarite. Asta era cu Greuceanu):

- Na si citeste!

Deschidere si rasfoiala. Goarna cu avint:

- A fost odată ca niciodată etc. A fost un împărat şi se numea împăratul Roşu. El era foarte mâhnit că, în zilele lui, nişte zmei furaseră soarele şi luna de pe cer. Trămise deci oameni prin toate ţările şi răvaşe prin oraşe, ca să dea de ştire tuturor că oricine se va găsi să scoaţă soarele şi luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevastă şi încă jumătate din împărăţia lui, iară cine va umbla şi nu va izbândi nimic, acela să ştie că .... ['h'aaaaa'p] ... i se va tăia capul. Mulţi voinici se potricăliseră semeţindu-se cu uşurinţă că va scoate la capăt o asemenea însărcinare; şi când la treabă, hâţ în sus, hâţ în jos, da din colţ în colţ şi nu ştia de unde s-o înceapă şi unde s-o sfârşească, vezi că nu toate muştele fac miere. împăratul însă se ţinu de cuvânt... [Ma doare gura si nu pot sa respir!!!]

- Citeste-n gind!

- Cum adica?

- Adica-n gind!

Hm. In capul meu, actul citirii se desfasura tare. Singurul care tacea din gura cind avea o carte-n miini era bunica-miu, dar asta pentru ca erau almanahuri si contineau rebusuri. Si rebusul nu-l citesti nimanui, nu-i asa? In rest, care pe cine prindeam, ii dadea cu trompeta, ca sa aud si eu. Deci in gind. Dupa citeva poticneli, am reluat firul de unde ramasesem. Bunica-mea, al carei punct forte n-a fost niciodata pedagogia, ma invatase sa citesc INTR-O SINGURA DUPA-AMIAZA. Bun.

Un copil care citeste are nevoie de lecturi orientate. Eu am secat rapid dobitoceniile tipice virstei, cu macaleandrul si scatiul lui Garleanu, plus alte citeva carti cu poezele timpite, gen Dorobant-Clant. Mi-am frecat miinile, caci am ajuns la biblioteca bunica-mii. Sa fim intelesi: pe vremea aia nu stiam ca dobitoceniile sint diferite, in functie de virsta. Biblioteca asta era o adunatura remarcabila de maculatura cu aur literar. Bun-inteles, am inceput cu maculatura: o sumedenie de carti scoase de Editura Militara, cu tot felul de maiori si locotenenti care fac si dreg. Ati ghicit: descoperisem literatura politista. Ma rog, militista, ca era numai cu militieni si cu din aia de la Judiciar si... Daca autori precum Horia Tecuceanu, Haralamb Zinca si Tudor Negoita ii suna cuiva un clopotel, il rog sa nu ma judece prea aspru. In fond, aveam 5 ani si ceva. Iar bunica-mea era fericita ca tac din gura si am o ocupatie.

Mai nasol a fost cind am pus mina pe cele 14 volume din 1001 de nopti. Astea erau aur. Le citeam pe nerasuflate, iar unde nu intelegeam, intrebam. De pilda:

- Auzi, ce inseamna "in noaptea nuntii, a plimbat de zece ori toiagul pe la mielusel"?

- Ceeeeeeeeee?

- Pai uite, scrie aici...

- [tranc si smuls din mina] Ia nu mai citi tu d-astea!!

- Ahuhuahuaaaa, cum sa nu le citesc, ca sint basme pentru copii... hhiaaahii!

Ce dracu' sa faca si bunica-mea? M-a lasat in legea mea si bine a facut, caci curind am inceput sa inteleg singura si sa nu mai pun intrebari timpite.

Au urmat carti minunate, alternate cu rapiditate, precum Aventurile lui Habarnam, Legendele Olimpului, Floris, dragostea mea, Cifrul D-237, Aventurile lui Huckleberry Finn, Lampa fermecata, Singur pe lume, O noapte furtunoasa... Citeam cu disperare. Care-mi placea, o lasam sa se odihneasca ceva vreme si o luam la recitit. Cititul era singura mea ocupatie intr-o vreme in care programul la televizor tinea doua ore pe seara, iar calculatoarele nu se inventasera. Citeam cind mincam, citeam pina adormeam, ma trezeam cu cartea-n mina. Si astfel am ajuns la virsta de acum, cu urmatoarele abilitati:

- citesc extrem de repede (cam de trei ori mai rapid ca media)

- daca nu e cu personaje si cu chestii, e groaznic de nasol. Eseistica si filozofia imi esueaza lamentabil in ochi, pentru ca nu-mi ajung la creier. Probabil ca cititul rapid e din cauza ca vad imagini in loc de cuvinte, ori la abstractele si absconsele astea e mai greu.

- recitesc cu placerea cu care maninc o bucata de ciocolata. Am carti pe care le-am recitit de cel putin douazeci de ori. Da, bine, rideti...

- prefer sa citesc fata de orice alta activitate, gen stat pe net sau uitat la televizor

- am un univers de autori cu care mi-e oarecum rusine, dar pe care ii cinstesc, ca m-au invatat sa leg cuvintele corect, cursiv si natural.

- cartile de analiza suferindica ma resping. Si eu pe ele. Mi se pare ca sufar suficient cind nu citesc, ca sa imi mai pun inima si creierul pe bigudiuri si cind ar trebui sa ma relaxez. Deci, nu "Luni de fiere", nu "Noaptea de Sinziene", nu Heideggeri, Kanti si alti Jean-Jaci Roussoi. Calm, idilic, linistit, macinam Jeffrey Archer, nemuritorul Caragiale, preaiubitul Mark Twain, fiorul ieftin de John Saul, Rodica Ojog-Brasoveanu, ciudata de Margaret Atwood si clasicul Rebreanu. Plus o lista intreaga de carti recitibile, pe care nu vi le mai pomenesc. Ca m-ati dispretuit destul.

Dar eu, totusi, citesc. Mai presus de orice. Voi ce puneti mai presus de citit?

Michael Jackson - a trip to Heaven

Mijlocul de deplasare pina la poarta raiului:
Moonwalk

Imn de deschidere la Judecata de Apoi:
Thriller

Loc de purgatoriu:
Neverland

Echipament necesar:
- crema de protectie cu factor ridicat
- aripioare pentru nas
- manusi albe cu degete decupate, pentru cintatul la harfa

Slujba pentru eternitate:
- kindergarden caretaker

Da. A murit. Sincer, nu ma asteptam. Dar Michael Jackson e cam singurul care a reusit sa lase un loc gol in istorie, ca in prezent, saracul, nu prea mai avea nimic de facut.
God rest his pieces.

Vine oaia, bine-mi pare!

Uralele cu care ma intimpina viata mea de cite ori intru-ntr-insa sint de nepretuit. Recunoasterea permanenta a talentului de oaie bleanda ma monteaza si, mai ales, demonteaza in comparatie cu oricine vreti voi, pe capitole. De exemplu:

• astazi este o uscaciune torida de dimineata incoace. Tocurile pantofilor mei sint pline de noroi pina sus. Doamne, dar de unde? Ca am mers cu masina, ca n-aveam cum... Presul de sub pedalele lui Pepe musteste de noroaiele ultimelor trei furtuni.
• somnul fragmentat ma omoara si ma pling de asta oricui vrea (sau nu) sa ma asculte. In fiecare seara, infulec jumatate de kil de cirese si cealalta jumatate de capsuni. De drenaj renal ati auzit? Incepe cam la doua ore dupa ce adorm si are minim cinci reprize pe noapte. Ultima data am adormit in baie, cu lumina aprinsa.
  
• am o polita linga pat, in dreptul capului de om in picioare. "Iubita, vezi, ai grija la [poc!!! Uaaaarrghhh!] ...polita."
• de cite ori ma duc la mare in weekenduri, ma jur pe pielea mea alba ca n-o sa ma mai ard ca nesimtita. Si totusi, nu pot, n-am cum, nu reusesc sa-mi cumpar SPF mai mare de 6. ...ahhh, ia mina de pe spatele meu, ca ma usturaaaaaa!
• as vrea sa fiu mai buna cu oamenii. Si eu sint om, nu? Nu stiu cum fac, ca exersez numai pe mine.

Daca astea-mi ies la mine-n viata, va dati seama cam ce-as reusi in viata altuia? Nici nu vreau sa ma gindesc!

Credo popesquia absurdum

De pilda:

MONICA (analiza adinca): Tu esti printre putinii oameni de care nu ma prind ce gindesc exact...
POPESCU (muci in fasole): ...Pai eu nu gindesc!

************
MONICA: Am sa fiu batrina si grasa si ridata!!!!
POPESCU: Nu-i nimic, mamaie...

************
Ub al Zapei joaca table concentrat, in timp ce Zapa implineste 21 de ani. De pe fotoliu se aude parsiv:
POPESCU: ...eu, de pilda, nu joc niciodata table de ziua prietenei mele, pentru ca ziua ei este cea mai importanta zi. Din viata mea!!!!

************
MONICA: Daca tu mi-ai cere bani sa-ti incepi o afacere sau ceva, eu ti-as da...
POPESCU: Ei, vezi? Eu nu ti-as da!

************
POPESCU: Cind ajungem la ai mei, sa nu fumezi in casa.
MONICA: Pai stiu, ca ei nu fumeaza. Doar nu-ti imaginezi...
POPESCU: Nu, ca mama o sa te invite sa fumezi inauntru. Dar tu vei iesi pe balcon, pentru ca EU nu am voie sa fumez in casa!!!!

*********************

Bine ati venit in universul parolelor monicesti. Al parolei, ca sa fiu cinstita. Caci Monica are zeci de usi catre fascinanta lume a internetului si-o singura cheie care le deschide pe toate. Sint incapabila sa gestionez parole diferite. Imi oarecum jelesc si acum demult-pierdutul cont de pe colegi.ro, de la care nu mai tin minte decit userul. Parola s-a ratacit in negurile memoriei. Timp de o saptamina, am incercat fervent sa o descopar. Si dupa sute de "user sau parola incorecte" am lasat-o balta in mod frustrat.
De aceea, folosesc acum o singura parola pentru tot. Avantajul e ca n-o uit. Dezavantajul e ca, atunci cind o schimb, trebuie s-o schimb prin toate cotloanele. Contloanele. Si iau cont dupa cont, log dupa log, site dupa site si editez parole pina-mi iese pe nas. Ma mingiie faptul ca nici fizicienilor nu le e mai usor cu Teoria aia a Unificarii. Atita doar ca eu nu unific cimpuri, ci parole. Cimpuri de parole, pentru o redare exacta.
Buuuun. Parola asta, ultima, e lunga cit o zi de post. Nu stiu de ce. Nu de teama spartului, ci de teama de a n-o uita. Culmea. N-o uit in ansamblu, insa cind vine vorba de intrerupt in timp ce o tastez... Astfel, as dori sa va prezint un inceput de zi computericeasca din viata mea:

Ajung, trintesc geanta pe birou, pun degetul pe butonul de la laptop si astept cu interes trioletul Ctrl+Alt+Del. Username: monica.tanasoiu. Parola: *******...
- 'Neata, pot sa vorbesc nitel cu tine?
- Da, cum sa nu, ia un loc.
[bla-bla, clientul, problema, proiectul etc]
- Bine, atunci facem asa si vorbim.
Deci, unde eram? La * sau la *?! Nu mai tin minte. O luam de la capat: **** ...zdringblingbiling!
- Alo!
- Alo, auuuuuuuuzi, ...
[ maca-maca, tranca-tranca]
- Te iubesc si eu, pa.
Of. Deeeeeci: *********************, enter. Victorie. Se deschid toate cele, inclusiv mailul. Citim, triem. Ajungem la cel mai infam tip de mail cu putinta: Aveti cereri de concediu care asteapta aprobarea. Va rugam sa va logati in clientul Smartree, folosind userul si parola dumneavoastra... Asta e momentul in care tastatura mi se umple de suvite de par, pe care mi le smulg cu furie din cap. Pentru ca stiu ce m-asteapta: https://scirt-scirt.ro/clientdraci-laci, user: , parola:... Of. Sa incepem insirarea celor 21 de caractere: **** [cum, nu suna telefonul?] ****** [nu vine nimeni sa ma intrebe ceva?!]***********. Aha! Enter. Si ecranul se curata si se imaculeaza ca la deschidere. Am gresit parola. 'tu-ti! De la capat: *****... Merge. Aproba tot si logout. Cinci minute mai tirziu: Aveti cereri de concediu care... E vara. A inceput sezonul vacantelor. Numai parola mea nu ia o pauza.
In fine. O mai vir de zece ori in messenger, Gmail, Yahoo, LinkedIn, Twitter si alte balarii. Vine momentul de aur: trebuie sa plec de linga laptop. Lock computer si sterge-o jos, in intilnire. Zboara inapoi de la jumatatea scarilor, caci ai uitat sa tiparesti cele trei documente necesare. Nu te baza pe faptul ca ceilalti vor face copii si pentru tine. Da capacul in sus, *********************, print. Ia-le si fugi din nou. Deschide usa, trage-ti scaunul.
- A, Monica, uite, asta e brieful. Si prezentarea si propunerile. Ti le-am printat si tie, in caz ca-ti trebuie.
- Multumesc. [rupt printurile proprii cu furie, pe sub masa. In 21 de bucati, cite una pentru fiecare caracter al parolei]

Astept sa treaca ziua. Periodic, inalt rugi fierbinti catre Iride Business Park ca sa nu mai furnizeze caderi de tensiune care inchid calculatoarele. Caci asta inseamna ca laptopul meu se va inchide si va trebui redeschis. Da, cu parola. Si cu cit avansez in zi, cu atit mai abitir suna telefoanele, vin oameni la mine la birou sau ma striga peste trei mese si ma intrerup exact in mijlocul efortului de login. Pe care trebuie sa-l reiau scrisnit, caci am o parola imensa la care pierd cu usurinta sirul.

Si-o sa ma intrebati de ce n-o schimb. Pentru ca trebuie s-o schimb peste tot, de aia, si-mi voi petrece primele doua saptamini din viata noii parole introducind-o pe cea veche. Adica ajung de unde am plecat, atita doar ca acum stiu sigur ca prima data voi gresi. Caci, nu-i asa?, o parola noua nu e niciodata la fel cu cea de dinaintea ei.

Cum cred eu ca m-am certat cu Basty

In felul urmator:
- Fa-mi layout de domeniu .ro, terogterogterogterog! Mi-ai facutfacutfacut?
[mi-a facut]
Trece o luna.
- Pui si tu domeniul ala?
- Punpunpunpun.
[n-am pus]

Si acum nu mai vorbeste pe messenger decit cu Popescu. Deci doar cu jumatate din mine, ceea ce ma face sa cred ca probabil ne-am certat. Umpic. Sa se noteze ca eu n-am vrut, da?

Live blogging de sub pom

Ouzo orange, dar facut cu Pernod, ca ouzo n-am mai gasit.

Motaiala cu burta-n sus, dupa ce Popescu a carat in prealabil sezlongul de pe terasa.

Fumat la intervale regulate, caci tata a fost neasteptat de amabil si mi-a cumparat un pachet de Sobranie. Las' c-a doua oara nu mai pup.

Halit capsuni pre-rontaite de mierle (macar pe astea le-am adunat singura).

Evitat la milimetru cite o limba afectuoasa; ciinele asta pute!

Latraturi, hamaieli si repeziri in gard, ca trece lumea. Scandal.

Doua aparate de radio care merg simultan.

Voci ridicate de pe terasa, caci Popescului i se explica cum sta treaba cu aviatia si care e smecheria cu criza. Pe cuvint de onoare ca taica-miu nu se mai vindeca odata...

Burta care ghiorlaie in urma bulzului mincat la prinz.

Reasezat perna, ca aluneca.

Inca o gura de ouzo. Pardon, Pernod.

Iarasi ragete. Acum se discuta despre publicitate.

Sirba-n caruta de la trei case mai incolo. Stiti, simbata la astia din sat e zi de salariu - pina-n ora 12, ca dupa 12 e zi de baut din gros, cu muzica prin statie.

Ciine care strica rasaduri. Urlete de alungare si ciine pe care-l doare-n cur.

Lumina se filtreaza printre frunze si inchide ochii celor care se uita-n ea.

[ziceti mersi ca cercul galben n-are sonor]

Si peste toate se asterne linistea, chiar daca fragmentata. Sub pom domneste o lene dulce. Tocmai v-am impartasit dintr-insa.

Ia-ti, femeie, ziua buna

Doua nunti pe saptamina...!

Da, doua. Una dupa alta. In weekendul ce tocmai a trecut. Sa ne stergem fruntile de sudoarea acumulata in cursul topaielilor si ghiftuielilor asociate si sa facem o analiza profund stiintifica a evenimentelor. Pentru ca, vedeti voi, am descoperit ca nuntile care li se intimpla Popeshtilor presupun niste etape obligatorii. Pe care imi permit sa vi le enumar mai jos.

1. ÎNȚOLIREA POPESCULUI
Este prima etapa, si cea mai importanta. Pentru ceilalti, ca Popescu nu da doi bani pe ea. Drept pentru care, la nunta nr. 1, s-a prezentat in teritoriu cu doar o pereche de pantaloni, urmind sa se descurce el cumva si de restul elementelor. Se baza pe doua chestii:
- faptul ca nunta e in Focsani, homelandul fabricilor de confectii - cu zdrente de firma la preturi incintator de mici
- faptul ca la Focsani sint si Popeshtii seniori, mereu dispusi sa faca toate eforturile ca sa multumeasca Micul Rege.
Desi lumea obisnuita se duce sa vaza cu ochii ei si sa probeze cu propriul corp, aici lucrurile functioneaza putin altfel. Totul incepe cu o prospectie, realizata de mamă de Popesc. Se face un shortlist. Se reprospecteaza, eventual cu Monică. Se aduc variantele la cunostinta Popescului insusi, care protesteaza imbufnat ca lui nu-i trebuie. Se pleaca in formatie completa, mai putin Popescul. Acesta ramine acasa, protestind imbufnat ca lui nu-i trebuie. Dupa indelungi potriveli, se pleaca sa se aduca Popescul Insusi. Care vine, dupa ce a protestat masiv. Si imbufnat, ca lui nu-i trebuie. Se achizitioneaza trei camasi si un sacou, in caz ca poate-i trebuie, totusi.
Se descopera ca, pentru a-i venit turnate, hainele Popescului trebuie facute pe comanda.

2. DEPLASAREA LA LOCUL FAPTEI
Pornim de la premisa ca Monica nu bea. Atit in general, cit si la nunti. Astfel, devine perfect apta sa conduca orice tip de masina, la orice tip de ora. Cu toate acestea, intii trebuie sa faca fata unui val de nicidecum; mergem cu taxiul!!. Ba nu, ca de ce sa stau cu inima ghem daca gasesc sau nu taxi, cind pot sa merg cu masina mea, ca doar de aia o am?! Pentru a stabili ferm mijlocul de deplasare, discutiile trebuie incepute cu minim patru zile inainte. Pe parcurs, trebuie cedat de ochii lumii, ca sa nu iasa controverse despre ce cocos cinta in casa. Cind se apasa clanta, se iau si cheile cu talonul. Nu uitati sa priviti Popescul cu recunostinta, caci el le-a luat, deci el a decis sa, strict pentru pacea voastra sufleteasca.
Si nu va luati tocuri, mai ales pentru drumul de intoarcere.

3. ENTERTAINMENTUL
Acesta consta in stat cuminte la masa, infulecat ocazional, baut constant si facut poze. Etapa de fata se bifeaza la standarde optime daca lasati Popescul in legea lui si nu-l bateti la cap. In timp ce Monica se zgiltiie constiincioasa la tot felul de sirbe si melodii disco, Popescul va lega conversatii in imediata vecinatate sau va iesi periodic la aer.
Din cind in cind, la acest capitol va interveni o subetapa importanta si repetitiva. Mai ales surprinzatoare: DANSUL IN DOI. Popescul va ului Monica prin invitatii neobligate (in marea lor majoritate) de a calca ringul in picioare impreuna. Ceea ce se produce printre zimbete si pupaturi. Caci Popeshtii danseaza romantic, strinsi in brate, adaugind o componenta de inedit performantei lor: stilul elicopter. Stilul acesta se practica intepenindu-va bine pe picioare si luind miinile partenerei, in timp ce le rotiti cam ca un fierastrau pe lant. Amploarea rotatiilor creste direct proportional cu alcoolul ingerat. Nu trebuie sa va fie teama; vecinii de ring va feresc instinctiv.
Iar in tot acest timp, rideti din suflet. Caci, in fond, va distrati de minune si faceti o pereche deosebita, in care fiecare se simte foarte bine cu celalalt. Acesta este si scopul entertainmentului; nu-i asa?

[Ia uite, ce simpatici! Palele elicopterului erau in punctul minim.]

Dragute etape, zic eu. Totusi, dupa ce le bifati de cite doua ori, e bine sa va odihniti. Caci nu stiti cind mai trebuie sa treceti o data prin ele. Popeshtii, de exemplu, le mai au programate in iulie si septembrie. Da, la nuntile altora.

'Tu-ti paradigma ta!

Doresc sa va anunt ca am o problema. Mare si permanenta; de care - culmea! - cu totii ar fi trebuit sa va prindeti pina acum: sufar de tulburari de exprimare. Si ce-i mai nasol este ca eu sufar, iar cei de linga mine capiaza sever. Ca nu mai rezista. Nu mai pot. O discutie cu mine care dureaza mai mult de 5 minute le provoaca dureri de cap. Iar eu ii privesc neputincioasa cum se scufunda-n migrena si-i dau inainte, exact ca ala care vede c-aluneca-n prapastie si n-are in ce se opri. Caaa-aaaa-aaad! cad-cad-cad-cad-cad... Dau dureri de cap si la ecou. Dar sa nu anticipam. Va propun sa trecem putin in revista cele trei boli principale de care sufar eu atunci cind vine vorba de ...vorba. Deci:

1. Metaforita. O Monica fara metafore e ca Schumacher pe bicicleta. [na, vedeti?!?!]. Imi lipseste suflul; iar daca-mi lipseste suflul e ca si cum mi-ar lipsi menirea si rostul in viata. Cum sa port eu o discutie fara o metafora? Fara un cuvint suspendat, din care interlocutorul sa derive sensul de unul singur...? Ce, la Treasure Hunt nu va bucurati cind descoperiti indiciul? Ei, de ce sa nu crapati de fericire si cind va prindeti de ce am vrut eu sa zic?! Ca nu primiti premiu? Eh. Pretentii! Premiul e ca o sa-mi placa sa stau de vorba si alta data. Mda, stiu citiva care s-ar lepada bucurosi de premiul asta, ca-l tot cistiga de ani buni si-au ajuns sa se destrame nervos din aceasta cauza. N-am inteles exact: ceva cu anduranta si eroziunea. Ma rog. Mai bine sa zica ce au de zis decit s-o dea asa, cotita, in tot felul de... era sa zic "metafore".

2. Analogism. Pina nu trag trei paralele si cinspe asocieri sa stiti ca nu ma las. Va anunt ca totul pleaca din scopul nobil de a lamuri omul complet. Pe unii i-am lasat atit de lamuriti, incit vorbeau singuri. Saracii. Stiti care e marele pacat al analogismului? E foarte contagios. Daca o discutie tine mai mult de trei interlocutori, unul din ei sint eu, iar celalalt e predispus la boli, al treilea se interneaza dupa un sfert de ora. Pe aceasta cale, doresc sa comunic ca nu pricep de ce s-au enervat ailalti in intilnirea de luni, cind m-am angajat intr-o discutie deosebita cu GM-ul nostru. Era vorba de rolul departamentului meu in organizatie. S-a pornit de la faptul ca e un adevarat motor, care sta, totusi, intr-o masina, iar aia ii conditioneaza performantele. In plus, motorul are nevoie de benzina, ca nu si-o genereaza singur, si, in plus, poate fi tunat, daca se decide astfel, caz in care... Cind am ajuns la cuplarea diferentialului pe teren accidentat, cineva a zbierat extenuat ca sa terminam dracului cu analogiile astea, ca nu mai intelege nimeni nimic. Ei poftim! Ce era asa de greu? Se pare ca era, totusi, caci eu acum nu-mi mai aduc aminte daca diferentialul era externalizarea serviciilor sau extinderea numarului de oameni. Detalii! Orice poate fi explicat prin ceva care seamana cu el.

3. Calamburita. Asta este o porcblema. Tund sa moftific orice cuvint si sa-l sugesc intr-o mascareala curnta. Totul ca sa obtin doua secunde de hohot, dupa care trec la urmatorul. Am stat doua zile la Azuga, cu niste colegi. Dupa prima zi, se vorbea numai in poceli. Cind baza ta de discutie este calamburul, ai senzatia ca pina si imaginile se sucesc, iar realitatea se da cu fundu-n sus, rizind cu zguduieli. Iar tu ramii zgiltiit si incapabil sa privesti un cuvint din unghiul firesc al formei lui primare. Nu te mai poti exprima cum trebuie. Ce, nu e frumos ca de 1 Aprilie sa-i zici colegului tau Păculea ca azi e Ziua Păculelilor?! Sau sa strigi ''Prăvălescu'' dupa unul pe care-l cheama Pavelescu? Sau sa te miri ca inca n-a venit colega Ana Ne Guiță? Da, noua tuturor, c-o cheama Negoiță. Ba e minunat, va spun eu. Pina ajungi nu doar sa vorbesti strimb, dar sa si gindesti strimb. Of.

Ma tot gindesc sa ma duc la un doctor bun. Poate, pe linga astea trei, ar reusi sa ma vindece si de neologita, de Tourette si de behaita. Toate cele de mai sus ma fac sa izbucnesc intr-un ris incontrolabil, care da intr-o behaiala cumplita. Iar cei de linga mine protesteaza din nou ca i-am facut de cap. Da' ce-s eu de vila? Vina, scuze!

Fara numar. Dar chiar fara.

- Iubito, unde ti-e numarul din fata?

- Ceeeeeeeeeeeeeeeee?

Acest dialog interesant a avut loc cu exact o saptamina in urma, in timp ce parcam in Tei, pe-o alee cu multe tufe. Cum o fi reusit Popescu sa vada printre ramuri ca eu n-am numar, ramine un mister. Eu habar n-avusesem, si nici n-as fi avut daca nu era dialogul de mai sus.

Poate ar fi cazul sa va si explic cum am ramas fara placuta de inmatriculare. Pepe e un Peugeot 207 visiniu, stapinit de firma si alocat periodic cu ocazia trasarii si deplasarii de mai multe responsabilitati si sarcini monicesti. Pepe s-a nascut prin vara lui 2007 si a mai avut doi stapini. Primul - o stapina - l-a tinut ca pe puf. Al doilea l-a cam altoit si l-a pedepsit la bordura, facindu-l sa urce nenumarate trotuare, pietre si hopuri. Iar Pepe are o moaca sportiva, cu spoiler foarte jos. V-ati prins, nu? Hirj-hirj, trosc-clanc, iar suportul de placuta a avut de suferit mai ales din partea de dedesubt. Pe unde, cel mai probabil, numarul s-a scurs si a ramas in praf, undeva, pe strazile din Bucuresti. Care-l gasesti, nu mi-l mai aduce, lasa.

Ok, n-am numar, masina e pe firma, sa mars si sa rezolve ei (acesta este MARELE avantaj al lui Pepe: rezolva altii). Aveam insa o problema: marti si miercuri eu plecam in dezlegatie, undeva pe la Azuga. In interes de serviciu, deci cu masina. Iar numarul nu se putea remedia pina atunci. Astfel, eram silita sa abordez in totala neregula DN1, care colcaie de politisti amabili, oricind dispusi sa te traga pe dreapta ca sa mai schimbe doua vorbe cu tine. Iar buletinul meu e de Bucuresti, in timp ce permisul e de Ploiesti. Iar circulatul fara numere e infractiune. Dupa indelungi analize, sfatuita atit de unii, cit si de altii, am decis sa nu mai printez numar pe hirtie si s-o fac pe mortul in papusoi. Ce-o fi - o fi.

Marti de foarte dimineata am incarcat Pipsul si Marmoata in masina (doua colege), le-am zis sa stringa din fund cind trecem pe linga politie si - cu Dumnezeu si Pepe inainte. Am trecut de citeva grupuri atent dispuse in jurul unor masini cu girofaruri. Nimic. Semi-phew. La Barcanesti, cind s-o iau pe soseaua de centura, dirijorul de circulatie opreste cirnatul dinspre Bucuresti incepind exact cu mine. Deci, botul golas al lui Pepe statea linga pantofii politienesti, iar dintii mei se infigeau infrigurati in volan, asteptind. "Circulati, circulati!", iar starea de fully-phew care a cuprins intreaga masina atinsese cote euforice.

Deja capatasem coaja. Toti politistii pe linga care treceam se intorceau brusc cu spatele, iar Pepe isi croia drum nestingherit printre brazi si serpentine. Incepusem chiar sa ne imaginam ca vom pune piciorul in Azuga absolut netulburate. La Sinaia, in culmea sfidarii, am tras in cis pe trotuar, cu avariile, ca voiam la farmacie si n-aveam unde s-o parcam. Tot nimic. Bai, este incredibil de yeyii si uraa, ce naiba, nu ne intreaba nimeni de sanatate?!? Ei bine, nu.

Ajungem in coada kilometrica de la intrarea in Busteni. Se lucreaza la drum, iar fraierii care nimeresc acolo circula pe un singur fir. Si stam, si stam, si fumam, si behaim, si vorbim la telefon cu colegii care deja ajunsesera la hotel. Si bagam a intiia, si a doua, si chiar ne miscam, si a treia, si 50 km/h cind il vad pe Cap-de-Creta cum imi face semn cu batul. Hait! Apuc sa scrisnesc un "bagam de Oscar!" catre ocupantele masinii, trag dreapta si las geamul jos.

- Buna ziua, agent Scirt-scirt-etc.

- [ingenuitate maxima] Buna ziua!

- As vrea sa va intreb unde va e numarul din fata.

- [soc uluit] Cum? Numarul din... Adica ... [dat jos precipitat si uitat lung la locul pe care-l stiam oricum gol] Ah! Pai [zimbet] cred ca as putea sa ma intreb si eu acelasi lucru. Cred ca e undeva, intre Bucuresti si Azuga.

- Busteni, ca aici sintem in Busteni.

- Da, dar eu trebuie sa ajung la Azuga. Vai de mine!

- Haideti sa-mi aratati si mie actele.

- Da, cum sa nu!

Dau sa ma vir inapoi in masina, dupa poseta. Cind deschid usa, corul dinauntru isi face datoria:

- Cum?!?!?! N-AI NUMAR?!?!?!?

Ma uit semi-urit la ele:

- Nu.

Pipsul o preia la solo, gen partitura-omului-corect:

- Si cum umbli asa?!?!

Oftat profund:

- Nu stiu, ca asta-mi mai lipsea.

Scobesc in geanta dupa toate angaralele. Politistul era, totusi, amabil si sugubat.

- Cum ati ramas fara numa? Ati lovit vreun catel?

- Doamne fereste! N-am lovit in viata mea vreun animalut!

[Paranteza: toata lumea care a aflat c-am ramas fara numar a intrebat acelasi lucru. Ce-aveti, frate?]

- Ei, v-a cazut pe undeva.

- Bun. Da' acum ce fac? Adica, masina e pe firma. Ei trebuie sa faca, nu?

- Da, or sa se duca sa-l declare pierdut si o sa li se dea altul.

- Ah. Si eu trebuie sa ma mai si intorc. Si sigur ma intilnesc cu enshpe colegi de-ai dumneavoastra. Pun pariu c-or sa ma intrebe si ei... Nu-i asa ca nu e frumos sa pun un numar de ala, tras la imprimanta?

- Nu, ca de aia avem placute regulamentare. Le spuneti adevarul: ca l-ati pierdut pe drum.

- Da... Asa o sa fac. [zimbet fermecator de larg] Noroc cu dumneavoastra ca mi-ati spus, ca altfel cred ca n-as fi observat! Multumesc frumos!

- Stati linistita [mie-mi spui? placerea ta!], sa mergeti cu grija si drum bun!

Da, am mers cu mare grija. Am si ajuns. Doua zile, cit am stat la Azuga, m-am gindit de cite ori pot sa fac pe surprinsa la intoarcere pe aceeasi tema, dar de fiecare data la alt politist. Depindea de citi ma vor opri. Colegul Paul a venit cu ideea sa pun numarul din spate in fata. Noroc cu Marmoata: "da, ca sa-l piarda si pe ala, ca suportul e belit!" Si nu l-am mai pus.

Si-am circulat la fel de golasa in fata si la intoarcere. Insa nu m-a mai oprit nimeni sa faca conversatie cu mine. Si circul golasa in continuare. Pentru ca cei de la noi de la Admin mi-au cerut abia joi copia dupa talon, desi imi declarasera ca s-au dus de luni la Politie. Am facut scandal. Cica lunea asta le voi avea. Sint pregatita sa fac scandal, in caz ca nu capat placuta nici luni. Pai ce, sa umblu cu inima-n git la fiecare intersectie?!?! Ei, dracie!

Si totusi, nu pot sa nu ma gindesc ce-ar fi fost daca pierdeam un numar de la Fifi si trebuia sa alerg EU ca sa rezolv...

Ce purcelus dragut aveti...!

- Musca?
- Nuuu, doar daca e de mincare.
- Aha. Si? E fetita sau baiat?
- Fetita, fetita...

Da, fetita eram. Bine, si acum tot fetita sint, ca din 2006 pina azi nu s-a schimbat chestia asta. S-a schimbat doar volumul de aer pe care il dezlocuiesc. Faceti si voi un calcul: cit spatiu ocupa o Monica de 83 de kile?
Mult, va spun eu. Ingrozitor de mult. Daca te intilneai cu mine pe strada, te dureau picioarele pina reuseai sa ma ocolesti. Vaaaaaaai, dar cum ai putut sa te ingrasi atita? Ei, cum! Cum se ingrasa omul. Maninca. TOT. Pe linga tot, doresc sa precizez ca mincam atit orice, cit si oricind. La un moment dat, acest "oricind" se transformase in "mereu". Rodeam si mestecam constiincios, cu mici pauze ca sa respir si-o pauza mai mare ca sa dorm. Cind rasarea soarele, o luam de la capat. Vinzatoarele de la magazinul din colt ma iubeau. Le vizitam in fiecare seara si le usuram de doua pungi cu chipsuri, una de pufuleti, o ciocolata si doua inghetate. Plus seminte de floarea-soarelui, ca-mi trebuia si garnitura. Si-apoi treci si macina. Crant-crant-crant, deci kil-kil-kil. Infloream ca o gogoasa bine rumenita, timp in care mi se parea ca nu-i nimic, deoarece ce? nu s-au mai vazut grase?, plus ca eu sint o grasa desteapta si draguta. Ce trebuie mai mult? Corect, nimic; ar trebui mai putin. Vai!!! Cum indraznesti?! Cita superficialitate! Ca urmare, aprofundam temeinic imaginea de porcul Pig, crezind ca nu se impiedica nimeni in niste excese de-astea marunte, cum ar fi kilogramele.

Si, zi, buflico, te place lumea, nu? Daaaaaaaaa! Sa vezi citi prieteni am! Stau si rid cu mine pina-i dor falcile... Aha. Si, la cafea te invita vreunul? Pai nu, ca nu vreau eu. Sigur ca nu. Maninci, calule ovaz? Da, maninc, dar se pare ca cam mult. De ovaz vorbesc. Si-ntr-o buna dimineata, pe-o tulpina de circel, iese Monica din baia de la hotel. Era un 1 mai frumos si insorit, iar eu aveam o camera single la mare... Iesind, deci, din baie, ma sperii ca de dracu'. In fata mea, cit pe ce sa ma ciocnesc de un elefant monstruos de-mi lua tot aerul. Era oglinda de la sifonier...

Sa va mai povestesc? Gasca - paste si cartofi la Dolce Vita si Crazy, Monica furaja porcul in mod minimal, cu trei frunze de salata si doua boabe de piper. Trupa lingea inghetata si spargea bomboane pe plaja, Monica turna doi litri de apa-n burta si ghiorlaia pina dimineata urmatoare. Prietenii - jumari, Monica - rabdari. Si toate astea timp de un an si jumatate, iar apoi, mai relaxat, pentru tot restul vietii.
Caci acum, la 60 de kilograme, pot sa trec si eu printre doua masini parcate. Sau pot sa port fuste. Si chiar sa incap in pantaloni din malluri, nu din Mini Prix. Eventual, sa-mi pun si tocuri la ei, ca nu risc sa ma scufund pina la antipozi. Pot sa fiu un om normal. Pe alocuri, chiar si-o javra: hai, umflato, misca-te mai repede, ti-au cumparat trecere de pietoni, grasana pamintului!

Si acum, momentul pe care presupun ca-l asteptati de la inceput:

[Porcus Maximus Trecutus] versus [Dihanis Presentis Acceptabilis]

Slabesti acum? Te rog, nu ma intreba cum!

Vrabia mălai visează. Foarte urît și în fiecare noapte.

Noapte bună, mă numesc Monica și am coșmaruri. De vreo două săptămîni încoace. Mă simt ca și cum aș umbla printr-un themed park al viselor urîte. Dintr-un catralion de teme, care mai de care mai promițătoare ca orori (război, viol, cădere în gol, fantome, scheleți, decesul întregii familii etc), mintea de monică a selectat atentă doar două: accidentele rutiere și copii. Primele nu ale mele, ai doilea - hm, da, ai mei, că altfel nu mai era coșmar. Pe care teme le ruleaza într-o alternanță fără greș o noapte da, ailalată ba. Visele mele, precum fazele lunii, pot servi la calcule calendaristice complicate: ce-ai visat azi-noapte, Monico? Accident. Aha. Deci e o zi impara, noaptea are 11 ore, ... Înțelegeți? Sînt atît de periodice, că mă termină nervos.

Să luăm exemplul visul de joi spre vineri. Aia a fost noaptea accidentelor. Și de n-am visat tot felul de oameni înșirați pe drum, care de care mai veridic, mai cu sînge, mai cu... Acesta e cadrul vizual, nu mai insist. Firul epic e mereu același: Monica trece pe lîngă, vede, i se strînge stomacul, se uită și mai atent, iar i se stringe stomacul, trebuie să tragă pe dreapta ca să ajute, stomacul se strînge și mai mult, pînă cînd... Se trezește. Cu ăle mai vii imagini din vis în cap. Păi să nu te enervezi?

Crezînd, ca Lucifer, că poți să-ți iei destinul în propriile mîini, Monica a încercat să elimine toate referințele din viața reală: nu mai lasă televizorul pe ProTV dimineața, face pe surda cînd aude sirene de ambulanță și-o ia pe ocolite cînd vede coloană cu polițist, Salvare și 112. Ca să evite. Și? A evitat? A evitat pe dracu' ghem!!!! Visez, în continuare, după aceeași planificare atentă, diverse accidente rutiere și însîngerate. Of!

Dar noaptea de vineri spre sîmbătă a fost noaptea copiilor. Vă spun sincer, nici nu știu de care temă să mă sperii mai rău. Visul cu copil e așa: Monica se trezește gravidă. Brusc și-n foarte multe luni. Cîteodată, ca să fie visul mai antrenant, iese cam ca-n Biblie: habar n-are cu cine l-a făcut. Și cînd. Și cum s-a putut să... pricepeți voi. Astfel, plimb de colo-colo ditamai burta onirică și-mi rod unghiile. Ce fac acum? Răspunsul e simplu: un copil; dar mai departe? N-am timp de el. Nu-l vreau. Nu știu dacă am cînd să-l cresc. Și cum. Da' nu vreaaaaaauuuu. Și visul se isprăvește în dileme de genul ''ce-mi trebuie ca să îndur această situație de acum înainte''. Alteori, mă trezesc cu copilul direct în brațe. Ia uite, Popescu, avem un... Stai!!!! Nu ești Popescu! Dar cine ești, drăguță? Tatăl copilului meu? Dar nu te cunosc! A, exiști doar în vis și doar acolo ne cunoaștem? Slavă Domnului că tot doar acolo facem și copii, aș putea să adaug. De obicei, acest tată necunoscut este la fel de dezorientat ca mine și la fel de frunza frăsinelului în materie de copii. Ultimul copil, ăsta de vineri spre sîmbătă, urla ca din gaură de șarpe pentru că-i era foame și nimeni nu-l hrănea. Nici măcar eu, maică-sa. Pentru că nici taică-su respectiv nu voia. Dar, ce, l-am făcut singură și eu sînt mai proastă? Observați că micile mele credo-uri din viață nu se schimbă nici dacă intru-n comă. Și așa rămîne copilul nehrănit, iar eu mă trezesc cu creierii pian. N-am decit 12 ore să-mi adun puterile pînă intru pe tura accidentului de circulație...

Acum ziceți și voi! Am încercat toate explicațiile posibile: stres, teama de responsabilități, anxietate etc etc. Ce nu-mi explic este:

- de ce doar astea două?

- de ce alternate cu atîta exactitate?

Nu cred în vise prevestitoare. Cred într-un creier amărît, care încearcă și el să dea cîte ceva afară ca să nu intre-n colaps. Dar CE să dea afară?

Of, și-n noaptea asta iar o să visez că nasc!

Ai un morcov in urechi!

[ - Babo, ai un morcov in urechi...
- Ha?!
- Ai un morcov in urechi!!
- Ce zici?!
- Ai un m-o-r-c-o-v i-n u-r-e-c-h-i!!!
- Vorbeste mai tare, maica, c-am un morcov in urechi si nu te-aud...]

Exact. Eu cred ca asa m-am nascut. Nu mi-e clar daca morcovul apare din neatentie sau dintr-un deficit fizic, cert e ca, mamaie, tre' sa vorbiti clar cu mine. E posibil sa nu prea aud. Sau, de cele mai multe ori si cel mai grav, sa aud altceva.
De-a lungul vietii mele de monica oarecum surda, am dat nastere la tot felul de momente, care mai de care. Apropiatii ma cunosc, deci nu se mai mira. La necunoscuti, mi-e teama sa dau traducerea din prima, ca cine stie ce mai iese... Vedeti, eu nu aud, in schimb le potrivesc de le merg fulgii. De pilda:

Tziki: - Trebuie sa vina Razvan la mine, sa ia chirosoiu'.
Monica: - Da' ce, repara ceva?
Tziki: - Ce sa repare?!?!
Monica: - Pai,... chirosoiu' ala... nu e o unealta?
Tziki: - Poftim?!?! Ce chirosoi?!?!
Monica: - Esti surda? Abia ai zis ca tre' sa vina Razvan sa-l ia!
Tziki: - Doamne Dumnezeule! HEROES 2. Jocu' de pe calculator. Heroes. Stii, unu si doi. Heroes doiu'...

***
Pipsy: - Acuma asta e, o sa vedem cum smîntînim...
Monica: - Ce faci, inventezi expresii cool?
Pipsy: - Ceeeeeee?
Monica: - Ce inseamna "sa smîntînim"?
Pipsy: - Tu esti de dus la balamuc. Am zis acuma asta e, o sa vedem cum O S-AVEM TIMP...

***
Tziki: - Mamaaa, am cunoscut un tip la munte, supermisto baiatul. Si frumos, si lucreaza si la Connex, are cartela cu minute gratis, da' cu noua centi; toata ziua a stat dupa fusta lu' prieten-su...
Monica: - Ha?!? Stai sa le luam pe rind: nu ziceai ca lucreaza la Connex? Cum de plateste noua centi pe minut, daca are convorbiri gratis?! Si tu, timpito, numai tu puteai sa te indragostesti de unul pe invers. Auzi, "a stat toata ziua dupa fusta lu' prieten-su". Doamne, Tzik, revino-ti!!
Tziki [tacere adinca]: - Auzi, eu cred c-ar trebui sa vezi un doctor...
Monica: - Stai, ca n-am vrut sa ma enervez asa...
Tziki: - Un ORList, surda pamintului, un ORList!! Tu pur si simplu n-auzi! Nu intelegi ce latra omul linga tine! ...are cartela cu minute gratis, dar NO CHANCE, c-a stat toata ziua dupa FOSTA LUI PRIETENA...!!!!

Ce? Ce-ati zis? Sa dau drumu' la motor? A, sa vad un doctor...! Ei, lasati. Pin-acum m-am descurcat. Astfel, astept cu nerabdare virsta de 70 de ani. Provizii de baterii pentru aparat mi-am facut...

Lamulțani!

Astăzi este festival de pupat Popescul. El doarme, sărbătorind mai degrabă faptul că poate dormi în sfîrșit, după 27 de ore de filmare, decît că împlinește 26 de ani. Pe care am decis să-i sărbătoresc eu. Frumos, în liniște și tiptil. Îl puteți felicita aici, daca doriți, numai să nu suflați prea tare în goarne, că se trezește nervos. Nu-i nevoie de cadouri. Că nu-i plac prea mult (nu pricep de ce; cum naiba să nu-ți placă să primești cadouri?!?!?!?!; na, dacă așa e el...). Dacă mie îmi place să fac cadouri, încălcînd astfel confortul sus-sărbătoritului, înseamnă că-s o egoistă? Această dilemă etică s-o rezolvați voi (cu argumente!!!), că-ntre timp vreau să va arăt bombele și muniția. Cadourile, adică.Eu i-am zis Popescuțului că-i doresc trei lucruri:

1. să poată să se exprime liber

2. să fie mereu el însuși

3. să aibă parte numai de momente frumoase.

Și-am ilustrat fiecare din cele trei dorințe. Eu, acest peștișor de aur. Pește. Peștoi care necesită acvariu larg... Să nu deviem; poftiți:

1. Libertatea de expresie:

2. Esența sinelui Popeștian:

3. Aparatul de măsurat fericirile (la nevoie, se poate transforma și în indicator de minutes-from-disaster, în funcție de cum irită peștișorul care i l-a dat):

Să le poarte sănătos și, cel mai important, să-i aducă ce le-a fost menit de la început. Văd eu cum mă descurc cu surplusul libertății de exprimare și cu supracantitățile de sine. Orice, numai să aibă Popescul parte doar de punctul 3. Că merită.

La mulți ani!

De ce urasc Diverta?

LATER EDIT: profit de ocazie pentru a introduce in atentia voastra un pui de site: Fereste-te.ro. Se ocupa exact cu magarii de genul celei de mai jos. Dupa cum spuneam, e inca pui, dar putem sa-l ajutam noi sa creasca. Ca sa oferim o sansa amendamentelor de tipul asta sa se faca si ele simtite. Pe spinarea nesimtitilor care le provoaca. Deci, vizitati cu incredere!

Ei, nu va uitati urit la mine! Sint sincera. Pe cit o iubeste Popescu, pe atit o urasc eu. Din rasputeri.
E un magazin frumos, nimic de comentat. Poti sa stai cu orele si sa te uiti la DVDuri (gata, pisoi, mergem? / da, mai stai un pic, sa ma mai uit la...). Si eu stau. Ca si mie-mi place sa ma uit la carti si zdranganele, plus sa ma duc sa amusin toate luminarelele parfumate de la Yankee Candles. N-am o problema cu statul. Am o problema cu altele.

De pilda, uitindu-ma la carti, ma gindesc la generatia asta noua, care citeste desene animate. A'vai, tineretul din ziua de azi...! Desigur. Niste nenorociti puturosi. Sint extrem de condamnabili pentru ca, o data atrasi intr-un spatiu cool si modern, ies de-acolo fara sa dea jumatate de milion pe o carte. ...stiu, stiu, hirtia e scumpa. Dar aceeasi hirtie, impartita in exact aceleasi carti, la Cora sau Carrefour se gaseste la jumatate de pret. JUMATATE. Nu ma credeti? Mergeti si verificati. Dar la Cora si Carrefour nu e la fel de misto sa te plimbi printre rafturi. Probabil ca aceasta plimbare le genereaza astora de la Diverta niste costuri monstruoase, pe care, bietii, trebuie sa si le astupe cumva. Ce conteaza ca au sansa sa deschida accesul la lectura unor pusti care privesc cartile ca niste surse de facut cornete din hirtie? Lasati. Ce, sintem in socialism, sa educam masele?! Ia, aia are coperta cartonata si-n relief? Un milion. Ah, iata, poti cumpara si o editie mai ieftina. De la niste edituri de n-a auzit nimeni de ele, care pagineaza si traduc cu greseli ingrozitoare. Daca am un brand librarie-oriented, m-as gindi sa ma uit ce achizitionez. Si le-as da un sut analfabetilor alora care tehnoredacteaza la futu-i ma-sa, de sa nu se vada. Dar nu, Diverta e democrata. Ea ii accepta pe toti. Singura conditie e sa poata vinde scump mai departe.

Apoi, ma fascineaza ideea de hypermarket cu carti. Am incurajat ca o majoreta ivirea a trei centre de case de marcat. Numai ca Diverta vrea sa-si aiba tot timpul consumatorii sub ochi. Si-i aduna pe toti la O SINGURA CASA. Probabil ca n-au personal. Ii inteleg, cum sa nu. Totusi, in timp ce unul marcheaza de zor, inecat in cumparatori, alti zece stau si reazama cu nadejde rafturile. Nu intelegeam ce fac ei exact, pina cind m-am prins: ajuta la socializare. Nu mai devreme de ieri, un pusti de douazeci de ani, cu ecuson pe piept si cosuri pe fata, socializa din rasputeri cu o trupa de fetiscane. Ele se indepartau, el sisiia si fluiera dupa ele pina raminea fara oxigen. Un act cultural desavirsit, pe care iata, datorita politicii de personal de la Diverta, il poti intilni nu doar pe marginea santului, ci si intr-un spatiu inchis, premium, modern si cu carti. Revin obsesiv la "cu carti", ca mi se pare mie, asa, ca sugereaza cultura. Educatie. Zic, nu dau cu parul.

Ne indepartasem de subiect. Sa ne intoarcem la casele de marcat. Casa, pardon. Cine are suficient tupeu sa ajunga acolo si sa intrebe fatuca marcatoare "de ce nu anuntati ca e coada, sa mai deschida niste case?!", va primi un raspuns din cot: n-am ce face. Pina cind vreo doi-trei nebuni au s-o bata de nervi ca asteapta prea mult. Si s-o vezi atunci cum o sa urle la sefii de tura sa suplimenteze casele cind i se aduna mai mult de trei la rind...! Dar n-o s-o bata nimeni. Nici macar eu, desi ieri am vrut din tot sufletul.
Ecuatia angajat platit prost + lipsa de training + scot bani, deci ce ma doare?! functioneaza de minune. Cui nu-i convine, sa nu mai cumpere. Doriti sa respectam si faptul ca unul a cumparat de la noi scump, doamna, scump, cind dincolo era mai ieftin? Ne pare rau, nu avem timp de respecte. Si nici chef. Sintem preocupati de costurile de chirie de la mall, ca locatia e scumpa si va rog sa nu ne mai vorbiti in ureche, ca ne deranjeaza cind calculam adaosul. Uite, iar ne-a dat prea mult! Vedeti, doamna, e numai din cauza dumneavoastra, ca faceti galagie aicea. De-aia gresim. Fir-ati ai dracului de consumatori scandalagii!

Sfinta Poimarti si catelusa-cu-dintii-de-fier

Daca ma intreaba cineva ce-am facut constant in ultimii 15 ani, pot sa-i dau un singur raspuns: NU m-am dus la dentist. Asta am facut. Am fugit de el cit m-au tinut picioarele, visind periodic noaptea cum ca-mi cad toate maselele, ca-mi sade placa-n pahar pe noptiera sau ca rid cu pauze si nu-nteleg de ce. Etcetera.

In clasa a opta am celebrat ultimele patru plombe instalate, am tras usa cabinetului dupa mine si dusa am fost. Puneam punct unei istorii cu clopote si zurgalai, in care trasesem ponoasele dentitiei de lapte cam nasoale din constructie. Cu durerile aferente. Deci, cu toate fricile din lume. Maica-mea si bunica-mea se saturasera de cite ori au fost scoase din cabinet de dentisti ajunsi la capatul rabdarii.
- Puisor, doar daltita asta, nu simti nimic, iti dau cuvintul meu!
- Mmmmnu, cmma mmmstiummm cmmaa mmma dmmmoare...
- Ia minuta din fata gurii si lasa-ma sa...
- Uaaaaaaaaaaaarrghhhhhhhuaaaaaaaaaaaaa!
- ...Doamna, scoateti-o putin pe hol si linistiti-o, ca nu am ce sa-i fac altfel.
Poc! facea usa dentistului si jap! - palma pe fundul meu. Desi bunica-mea declara sus si tare c-am s-o bag in mormint daca mai fac d-astea, va asigur c-a supravietuit zecilor de intimplari similare. Eu urlam, dentistul renunta, bunica-mea trebuia sa ma scoata din cabinet. La un moment dat, epuizasem toti dentistii Ploiestiului, mai aveam doar de luat trenul si plecat in celalat capat al tarii, unde nu ne cunostea nimeni. Acasa, cind ajungeam, treci si da seama (bunica) forului parental (mama cu tata) de ce caposul ala de copil (eu) s-a intors tot neplombat. Dupa a treia incercare in ziua respectiva. Nasol.

Cind am ajuns la dintii de os, lucrurile s-au calmat ca prin minune. Rarisim, aparea cite un puncticel pe care il capaceam cu maturitate, fara sa mai incerc sa musc freza si mina ce-o tinea. Ca pe vremuri. Usurel-usurel, am ajuns la virsta de 14 ani cu toate maselele intregi si zdravene, plus-minus niscai plombe de suprafata. Zen si zburda de-aici! Ceea ce am si facut.
Totusi, acum, in 2009, spectrul dentistului ma bintuia intens. Observasem eu cu ochiul liber ca alea patru plombe ar cam trebui inlocuite. Dar oare NUMAI ALEA 4? Aceasta era intrebarea. La care mi-au raspuns diversi binevoitori, cu urmatoarele basme:

Basmul 1: Caria Punctiforma si cele saispe surori ale ei
Deci eu n-aveam decit un punct, unul mic de nici nu-l vedeai. Si cind a bagat freza.... [suspans]... [detalii]... Miine ma duc sa-mi scoata si ultimul nerv de la ultima masea.

Basmul 2: Moartea fulgeratoare a lui Dinte Sanatos
Eu aveam dintii intacti; nu se vedea nimic. Si, cind m-am dus la dentist, mi-a zis ca alea doua masele trebuie scoase. Si n-aveau nici macar o pata!!!! Dar inauntru erau terminate...!

Basmul 3: Interdentara Perfida si lucrul cu departator
A, cariile dintre dinti sint cele mai nasoale. Mai ales ca alea din spate nu se vad, si cind trebuie sa ti le lucreze... Iti baga un departator naspa, si-ti face gingiile praf, si...

Mhm. Gogilt, ce dracu' sa zic altceva?!? Am stat, m-am socotit si-am ajuns la concluzia ca trebuie sa-mi infrunt soarta. Curajoasa, am pus-o pe Pipsy sa-mi faca programare la dentistul ei, ca singura nu ma duceam in veci, si m-am infiintat. Ati vazut un catel batut? Asa aratam dupa o ora de asteptare in cabinet, in mirosul reinviat de arsenic si zbieretul de freza. M-am asezat pe scaun cu inima cit un purice:
- Buna ziua, stiti, eu sint mai fricoasa, asa...
- Cunoastem. Gura mare.
- Aaaaaaa...!
- Doare?
- Hhhhhnu. Dha' ha htiti hca nh-ahm hai host dhe chinhpe hani la dhenhisht...
- Deloc?
- Dheloc.
- Mhm. Nu fumati, nu?
- [sa fii matale sanatos! fumez cam de cind n-am mai fost la dentist, asa] Ba da. Destul de mult.
- Hm. Aveti noroc. Nu se vede. Mda... o sa facem un detartraj si citeva obturatii mici.
A fost primul moment in care am pupat pamintul. Al doilea moment a fost cu panglici, confetti si fanfara:
- Aaaa... si la cite trebuie sa-mi lucrati pe canal? [temeinic documentata]
- Unde sa va lucrez?!
- Pe canal!
- Ce canal?
- La masea...
- Pai... n-aveti masele de lucrat pe canal. Trebuie sa va plombez una si sa va inlocuiesc niste plombite mai vechi.
- ATIT?!
- Atit.
- Da'... carii punctiforme?
- Ce carii punctiforme? N-aveti.

Ati lesinat vreodata de fericire? Nu? Dar macar v-a venit? Ei, asa ma simteam eu. M-am dus acasa, am cascat gura larg in oglinda si mi-am felicitat si dragalit fiecare dinte-n parte, timp de-un sfert de ora. Pentru ca meritau, dragii de ei. Timp de 15 ani, i-am afumat cu nadejde, i-am obligat sa sparga nuci si seminte, sa deschida pungi, sa rupa etichete agatate de haine, sa bea rece dupa cald si invers, iar ei nici macar n-au cricnit. Scrisnit, scuze. Da. Acum sint iarasi intacti, ca ghioceii. Iar eu clatin din coada de-atita fericire si noroc ce-a dat pe capul meu.
Raminem la "ochi pentru ochi". Dinti nu dau pentru nimic in lume!