ATENTIE!

Puneti oaia pe mute (dreapta jos) sau inchideti boxele. De-acolo vine grohaitul...

vineri, 31 octombrie 2008

Alo, politia? ...Lasati!

In data de aproximativ 6.10.2008, autori necunoscuti mi-au demontat si ciordit oglinda laterala stinga de la autoturismul marca Ford Fiesta de culoare visinie, proprietate personala, cu numarul de inmatriculare care-este, aflat in parcarea complexului comercial SIR, Sos. Virturii nr. 1, sector 6. Declar ca nu sint in dusmanie cu nimeni si nu suspectez nici o persoana cunoscuta mie de comiterea faptei. Buuuuun. Mentionez ca la descoperirea infractiunii am facut o criza de nervi si l-am sunat pe Popescu sughitind de plins ca sa-i explic. Iar Popescul meu a luat atitudine si a futut un mail in eter la relatiicupublicul@politiaromana.ro, in care explica furios cum el, cetatean cinstit, si-a lasat masina, de buna-credinta, doua zile in parcare si tiganii aia care cer taxa s-au razbunat etc etc. Intre timp, eu mi-am inlocuit oglinda si viata a curs linistita inainte. Acum vreo saptamina, vine Popescul victorios cu un mail in dinti: Iubita, ia uite, mi-au raspuns aia de la politie!!!!! Cica sa-l contactez pe nustiucare, de la sectia 21. Vai, ce minunat, am invins hidra birocratica blablabla, acum putem s-o lasam balta. Noi, nu si ei. Sefule, politia insista. Aia i-au mai trimis un al doilea mail in care cereau sa-i contacteze de urgenta. De urgenta i-a ignorat si Popescu.

Ei si aseara, pe cind eu si Sister stateam linistite in casa, iar Popescu petrecea de zor la agentie, cip-cirip la usa (soneria noastra face ca un graur beat). Doi civili simpatici s-au recomandat a fi de la Politia Judiciara, Sectia 21. Venisera sa-l identifice pe Popescu Ionut care a trimis mailul de sesizare a unui furt - caz penal - si care acuma tace milc de nu pot sa inainteze cu dosarul deja deschis, ATENTIE!!!!!, in urma unui e-mail. Sapte cruci si-o cruce-adinca, domnilor, stati asa, poate va ajut eu, ca stiti, masina din poveste e a mea. A dumneavoastra, domnisoara? Pe scurt, haideti la sectie, sa dati o declaratie, ca stam cu dosarul atirnat. Si va trebui sa vina si Popescu Ionut, ca el a facut sesizarea. Pai bine, stati sa ies din pijama si va insotesc.

Si i-am insotit. M-au dus elegant cu masina si am ajuns intr-un birou din ala de institutie, stiti voi, fichete de tabla si mese cu scaune de PAL, plus vopsea verde pina la jumatatea peretilor zugraviti in rest cu huma. Am primit doo cuoli albe si suptiri, indoite ca sa lase spatiu de indosariere, un pix zgiricios si o dictare de patru pagini. Pe care le-am scris de mina. Doresc sa mentionez ca pe parcursul intregului proces am ris cu lacrimi, ajutata probabil de faptul ca domnii politisti erau al dracului de incintati ca le-a picat si lor pe cap un pacient normal si disciplinat. In timp ce relatam cum domiciliez fara forme legale la adresa Popescului si cum mi-a disparut oglinda din parcare, cei patru politisti care "faceau grupa" in seara respectiva (adica stateau la prindere pentru sesizari si diverse reclamatii), mi-au impartasit din dureroasele lor experiente cazuistice.

De exemplu, pustiulica de doi metri cu aparat dentar (cred ca avea vreo 23 de ani) era fericitul cistigator al cazurilor cu betmeni. Adica toti aia care se azvirleau de la etaj picau pe tura lui. Precizez faptul ca termenul de betmeni era folosit de toata grupa in cauza si era clar ca le intrase in vocabular. [precum si duioasa gratulare niste tarani!, pe care si-o azvirleau reciproc la intervale periodice. Sa mai zica cineva ca Politia Romana s-a simtit jignita de spotul cu pricina...!] Asa. Deci asta micu' era cu planorii.
Altul era cu nebunii. Citeva experiente dureroase si repetate, caci reclamantii au domiciliu stabil pe raza lui:
- balconul in care se intra periodic prin efractie de catre niste extraterestri care consuma din muraturile aflate la borcane. Nu vecinii, nu hotii, nu pamintenii. EXTRATERESTRII.
- tentativele zilnice de asasinat prin injectia Kilotox administrata in tevaraia de la baie. A unei babe. Pe care vor s-o omoare vecinii. Este imposibil de lamurit ce inseamna injectia Kilotox, precum este imposibil de calmat si criminalistul ala care s-a deplasat de zece ori la nebuna acasa, la fiecare sesizare, ca sa ia probe la ceva ce nu exista.
- necunoscutii care intra periodic in casa unei doamne, ii iau hainele, i le poarta si apoi i le lasa pe pat. Si asta se intimpla si dupa ce a iesit din spital, unde a internat-o familia timp de un an. Stiti voi ce spital.
Pe tura celui de-al treilea cad absurzii:
- garajul de beton care a fost furat din fata blocului. Il ridicase nevasta cu ADP-ul, deoarece la procesul de partaj ii revenise ei.
- ceasul de mina furat. Care ceas? Cum care ceas, dom'ne?!?!? Uite, asta! Avea o scuza: era beat mort
- ciinele rapit din motive de razbunare si pentru a fi vindut. Era o rasa frantuzeasca foarte rara: Maidanaise Tomberonaise. S-a dovedit ca javra fusese scapata din lesa la o plimbare prin parc si s-a intors acasa dupa trei zile. Stapinul sau de 80 de ani ii cauta si acum cipul implantat sub piele, prin care dusmanii ii asculta telefonul. Te doare capul.
- roata de rezerva furata acum un an, care a fost gasita si recuperata. Dupa ancheta, i s-a demontat hotului de pe masina, care hot o folosise cu incredere. Reclamantul a refuzat sa-si ia roata inapoi, pe motiv ca nu era a lui. A lui era noua si nu se umblase cu ea.
Etcetera.
Desigur, mai aveau si alt gen de cazuri, dar am observat ca nu dadeau prea multe detalii despre injunghiati (tocmai plecau la un caz in Drumul Taberei), droguri si crime. N-am stat prea mult sa ma intreb de ce.
Intre timp a aparut si Popescu, a tras si el o scurta la mina dupa dictare, apoi ne-au dat cafea si ne-au dus acasa cu masina. Am luat si criminalistul cu noi, care a trebuit sa faca poze la masina mea si la oglinda dezafectata.
In afara de snoavele cu pricina, mi-a placut in mod deosebit faptul ca:
- nu m-au amendata ca am o adresa pe buletin si alta in permis si talon
- nu m-au amendat ca domiciliam fara forme legale undeva
- nu mi l-au poprit pe Popescu la arest pentru fals in declaratii initiale
- au platit ei cafeaua de la automat

Azi iubesc Politia Romana. Aseara m-a iubit ea pe mine.

joi, 23 octombrie 2008

Cum maresti un A4?

[Il printezi A3, desigur. And credits -hăhă! - go to puncte-puncte. Cu drag si respect, bineinteles.]

sâmbătă, 18 octombrie 2008

De pe sîrmă adunate

Rufele nu-mi plac decît atunci cînd le cumpăr sau cînd le port. În rest, aş prefera să nu le văd în faţa ochilor. Etapele coş-de-rufe - maşină-de-spălat - uscat-pe-sîrmă mă nenorocesc cu nervii.
Am încercat să trec cu inima uşoară peste tot ce însemna porcăria asta de spălat rufe. Doar am încercat; am descoperit că n-am cum. Aşadar, mă descurc şi eu cum pot. Iete, de exemplu, azi. E sîmbătă. Coşul de rufe dă pe-afară. Necesită o monică, să-şi calce pe inimă, să se urnească şi să-l mai golească niţel.
Etapa 1: sortatul.
Se scormoneşte cu fervoare prin coş. Se analizează cu atenţie dacă alea gri pot să intre cu alea negre. Se scrîşnesc dinţi la adresa tuturor şosetelor desperecheate. Se evaluează ochiometric moviloiul rezultat lîngă coş. Se iau porcăriile-n braţe, se traversează sufrageria şi se leapădă grămadă la gura maşinii de spălat.
Etapa 2: îndesatul.
Se descoperă că evaluarea ochiometrică a dat greş. Moviloiul e puţin peste capacităţile maşinii. Se ia 90% din el şi se bagă în maşină. Restul de 10% se introduce cu atenţie oriunde există un pic de spaţiu. Se încearcă închiderea ermetică a uşii. Nu se reuşeşte din prima. Se reaşază puţin interiorul şi se împinge cu nădejde. Uşa face clanc! şi se în sfîrşit închide. Se conectează toată măţăraia, se setează programul şi se ascultă cum apa începe să curgă în maşină. Se revine în sufragerie şi se priveşte cu jale spre toate micile articole care au căzut la transport şi acum nu mai pot acomodate cu suratele lor, deja intrate în program. Se pizduie şi se blesteamă în mod furios, pînă la trecerea temporară a nervilor.
Etapa 3: eliberatul balconului.
Se începe cam în momentul în care programul s-a terminat deja de o oră şi există temeri cum că rufele alea or să se destrame dacă mai stau mult ude şi înghesuite. Se evaluează efortul din priviri: două încărcături întinse pe parcursul unei săptămîni. S-a uscat şi mama lor. Se fumează cu năduf o ţigară şi se produce o aruncare curajoasă în junglă. Se înjură din inimă umeraşele care cad în cap. Al meu. Se pleacă cu noul maldăr în sufragerie şi se înşiră pe canapea, unde se vor odihni preţ de altă ţigară. Timp de o oră, se vor împături, netezi, împerechea, stivui, alinia, categorisi. Se transportă pe căprării în dormitor, unde se bagă în şifonier (mai durează şi asta o mie de ani). Se revine în sufragerie. Ţigara numărul 3.
Etapa 4: întinsul propriu-zis.
Se pleacă spre baie, pentru a lua un coş. Se ţine capul în traistă pe tot parcursul operaţiunii, astfel încît la revenirea în sufragerie se priveşte cu nedumerire coşul gol. Se execută o întoarcere spre baie, unde se descarcă tot conţinutul de rufe acum-curate din maşină. Tîrîş-grăpiş, se aduce încărcătura prin sufragerie în balcon. Se vîsleşte cu atenţie prin coş şi se selectează zdrenţele, după principiul asta-pe-sîrmă, asta-pe-umeraş. Se întind muşchii la maxim încercînd să se ajungă la sîrmă. Se ia un scaun şi se cocoaţă monica pe el. Se ia contact grijuliu cu sîrma, avînd grijă să nu scăpaţi monica. Pe geam. Se distribuie udăturile după greutate şi nuanţe. Se coboară monica de pe scaun şi i se şterge fruntea. Se ogoieşte încet, cu cafea, ţigări şi promisiunea că-şi ia ceva frumos de la ZARA.

Se apucă vecinul de jos de gătit ardei umpluţi / sarmale / friptură de oaie şi orice alt lucru din categorie. Rufele se usucă încet, căpătînd o aromă specială.

duminică, 12 octombrie 2008

Alo, mă vezi? Da' mă vezi?!?!? Dă click!

Să ridice mîna cine are:
- părinţi cu net
- părinţi cu Yahoo ID
- părinţi cu webcam
- părinţi care ştiu să le folosească.

Acum, că am stabilit grila, să mergem mai departe. La noi în familie se îndeplinesc, teoretic, toate baremele. Teoretic. Să zicem că, dac-ar fi, bursă ar lua mama. Deşi ar fi bursă parţială, că mai are mici scăpări. De exemplu:
Monica: deci
Monica: stop
Monica: suna tu
Monica: hai
Monica: ca la pruosti
Ma'sa: nu mai am unde sa sun ca acu e ceva cu recording si cu un ceas [fereastra de voice call]
Monica: inchide aia
Monica: si suna iar
Monica: su-na!! suna odata, mamo!!!!!
Monica: inchide fereastra aia
Ma'sa: da´ sunaaa, nu auzi?
[reuşise să blocheze tot şi suna numai la ea-n cap şi-n calculator]
Totuşi, mama ştie să dea "appear offline" doar la ăia care trebuie (uuuuu!, bineee...!), înţelege cum e cu webcamul şi cu voice call etc. O scrînteşte periodic, ca mai sus, dar şade bine la capitolul expertiză. Aşadar, coroniţă.

Locul II: Popescu Sr. Gadget-oriented ca şi fi-su, are de toate, inclusiv webcam, căşti şi microfon. Singurele lucruri pe care le-a uitat au fost ID-ul şi parola. Drept pentru care, vrînd să vorbească cu Popescu Cel Mic, s-a logat vesel pe userul lui Sister, care dăduse "remember my ID and password". Tragic. Toată lista de colege gureşe de-ale fie-sii a dat năvală ca la miere:
A: Fatăăăăăă, ce faci acolo?
B: Aloooooo! C fci?
C: Te poop!
D: Diana, eshti?
E: .....
Între timp, Sister negocia amarnic la telefon delogarea: Da´ închide-l, dom´ne, n-auzi?!?! În-chi-de-l!!! Dă-i sign out!!!! Vezi să nu! Dom` Popescu se distra cu lacrimi, iar Sister se dădea de ceasul morţii, în timp ce lista i se înşira amabilă fereastră după fereastră, cu tot felul de abordări gureşe şi kul. Hăhă!

Locul III din III cu corigenţă şi repetenţie: tata. Praf. Muci. Habar n-are. Azi am încercat timp de o jumătate de oră să vorbim pe Yahoo. Nu-şi mai găseşte messengerul. I l-a instalat unul dintre cunoscătorii care erau prin zonă. Nu-şi mai găsea webcamul. L-a găsit, dar nu reuşea să-l instaleze. Ghidaj exclusiv telefonic:
Monica: dă click în fereastră şi dă accept
Tac-su: unde să dau, mă, click?! [spre asistenţa nevăzută: unde să dau click?!?!]
Monica: în fe-reas-tră, mama ei de fereastră... La webcam. Dă-i accept. Mă vezi?
Tac-su: te văd, dar mă văd şi pe mine...
Monica: normal că te vezi şi pe tine! Invită-mă să-ţi văd camera!
Tac-su: de unde?!?!?!?!
Monica: din meniul de webcam din fereastra cu mine
Tac-su: care fereastră cu tine?!?!?!

Cuvintele sînt de prisos. Singurul lucru util sînt înjurăturile, care s-au schimbat din gros, cu năduf şi paşti, la adresa a şapte generaţii de Yahoo builders. Tata e creativ din punct de vedere lingvistic. Cu toată creativitatea lui, a rămas cu buza umflata şi s-a mulţumit cu toată aparatura înşirată pe masă, cu o convorbire telefonică şi cu nervii mei făcuţi praf. Că el nu ştie decît Skype şi să-mi pun eu Skype dacă vreau să vorbesc cu el. Lăsaţi!

Mă întreb ce-o s-apară peste 30 de ani şi cum or să se înfurie copiii noştri la noi pentru că avem două mîini stîngi cînd vine vorba de chestia aia. C-aşa-i cînd ai o tehnologie şi două generaţii care trag de ea.

miercuri, 8 octombrie 2008

O nedumerire scurta

De ce dracului pun posturi asa lungi? Nici eu n-am rabdare sa le (re)citesc. Oare sa le mai scurtez? Ma lamuresc eu la postul viitor, cind mi-o veni sa-l scriu si pe ala.

Da' ce lene mi-eeeeeeeee...!

sâmbătă, 4 octombrie 2008

Nu va suparati, aveti un cadou?

Ieri, incintatoarea asociere Monica-Popescu a implinit un an de existenta. La multi ani, dragalasilor, sa va fie de bine, sa fiti sanatosi, sa va bucurati unul de altul; vaaai!, cind a trecut un an?!!, bravo! etc.
La o ocazie de genul asta, cred ca cea mai mare bucurie e alegerea cadoului. Mie, una, imi place sa planuiesc, sa ma gindesc, sa mestec optiuni si sa - daca se poate - iau prin surprindere. Daca se poate. Insa ultimele saptamini au fost un cosmar pe doua picioare (ale mele), iar ziua de ieri le-a pus capac: am avut o intilnire de work care a durat de la 13.00 la 18.00, undeva depaa-aaarte, departe, de m-a lasat lifeless, thoughtless si, cel mai important, cadouless. Hait! Ce fac? Dimineata fusesem trezita sarbatoreste, cu cadoul sub nas, muah-muah, la multi ani, adincind si mai tare hotarirea de neclintit: diseara ma intorc cu un cadou!!!!!
Zis si facut. La 6 am explodat pe usa alora, pe la 6.30 am ajuns la Mall Vitan. Capiata de atitea posibilitati (tricou de la Esprit? hanorac de la Springfield? sapca?), ma luminez ca neonul: gadget, frate! Guys love gadgets (and gadgets love them, sa fim cinstiti). Si-am zburat la etajul 3, la Media Galaxy, unde m-am oprit fix in standul de Apple. Eram hotarita rau:
- Nu va suparati, aveti Time Capsule?
Pustiulica ridica ochii la mine:
- Nu, imi pare rau.
- Dar cine are?
- Pai... nu stiu. Incercati in Plaza sau la i-Style.
- Si astia unde sint?
- Bulevardul Natiunile Unite, stiti, blocurile alea gemene...

Ma uit la ceas: 19.11.
- Pina la cit au program?
- Pai nu stiu sa va zic...

O sterg pe scari in jos, meditind. Scot telefonul si sun la cei doi Adrieni (Misi si Lezo), incercind sa aflu daca. Ala mare nu raspunde, ala micu' se conecteaza amabil la net si-mi zice ca au pina la 8. Ii pup mina si zbor spre parcare. (In timp ce fugeam ca maniaca, suna si ala mare sa se intereseze da' ce treaba am cu el?, e asa de urgent? N-am cadou pentru Popescu inca, lasa-ma!!!!!!)
La 19.42 incurcam circulatia la adresa. Curgeau masini din toate partile, eu cautam disperata loc de parcare, oprita in mijlocul drumului, iar restul soferilor ma injurau sirguincios.
19.45: busesc usa de perete la i-Style. Aratam precum Cruela fugarita de 101 dalmatieni:
- Buna seara, Time Capsule aveti?
- Nu stiu, sa verificam....
(5 minute ma incolo) Da, avem. Una singura. De 1 TB. Vreti s-o vedeti?
- Mai intrebati...!

Se coboara o cutie mica si grea. Poftiti! Da, mersi. Ma uitam precum curca-n lemne. Descopar codul de produs: 2037,39. Ma prind ca nu e cod de produs. E pret in RON. O scap cinstita: daca ma duc cu asa ceva acasa, maninc bataie. Popescu ma avertizase serios ca lui nu-i trebuie cadou, mai ales ca parte din MacBook Pro a fost sponsorizata de mine, in vederea acestei ocazii de 1 an. Intelegeam sa ma duc cu ceva, dar nu cu ceva care costa cit o treime de Mac. Vinzatorul se uita cu compasiune la mine: O vreti pentru cadou, nu-i asa? Poate va gasesc una de 500GB, dar va fi disponibila miine. Mii-ii-neeeee?!?!?! Mie-mi trebuie AZI. A-Z-I. Adica stiti, in seara asta.
- Are Mac?
- Da. Book Pro
.
Si da-i la optiuni: mouse? Nu-i trebuie. Boxe? Nu-nu-nu, lasati... imi iubesc urechile si ele pe mine! Un hard extern? Mda, ar fi o idee. Si-asa foloseste iPodul pe post de flash. ...i-Pod?!?! i-POD!!!!!!!! Hahahahaha!, ura, am gasit! Sa eradicam micul nano, care e deja vechi si amarit. Sa ne gindim la toate calatoriile cu metroul, in care pisoiul de Popescu se plictiseste mai rau ca-n trafic. Sa ne gindim la ecran lat, la capacitate mare, la filme si la 8oGB. Sa ne gindim la ASTA.
Si s-o cumpar! Era deja 20.30. Aia ma asteptau rabdatori. Huse aveti? Avem. Am luat o husa care contine, de fapt, trei huse, si m-am carat.
Am mai stat o ora-n trafic si-am ajuns. Acasa aveam un Popesc iubaret c-un buchet de trandafiri. Si mi-am descarcat si eu surpriza. Care acum sta la incarcat.
Gadgets really rule!

joi, 2 octombrie 2008

In 100 de metri, virati brusc la dreapta...

Ieri a trebuit sa ma duc in dezlegatie, pe linga Pitesti. Curtea de Arges, mai exact; localitate frumoasa, de deal si munte, in care ajungeam la prinz si plecam dupa-masa. Rrrrrroadtrip, fetelor, yeeeeeyyyii!, fiti atente: plecam la 9.00 de la Lujerului, iesim pe autostrada si la 12 ajungem numai bine. Am lasat-o pe Fifi in parcare si-am plecat cu Fufu, caci Popescu a fost generos si mi-a dat-o, cu tot cu detector de radar si GPS. Adica i-am cerut-o eu. Ca sa fiu cinstita. Ca e mai puternica si m-ajuta mai bine la depasiri. Si ca are comuter de bord. Si gadgeturi precum detector de radar si GPS. Si GPS. Si GPS. Mda.
Iesirea pe autostrada a fost lina si senina; la fel si drumul pina la Pitesti, unde am ajuns cu mindrie la 10 si ceva - balacealaaaa! Avem timp berechet. Ce e, Pipsule, ti-e foame? Aha, pai hai la McDonalds; ne oprim putin acolo, bem cafea, taclalim si plecam dup-aia mai departe. Zis si facut. Am stat duios la soare, am hahait, am fumat, am mincat si ne-am incarcat inapoi in masina pe la 11.10. Mai aveam 32 de kilometri. Eu sedeam frumos la volan, Pipsul de-a dreapta, iar Irina, cealalta colega, in spate. De-aici, ceva s-a rupt in paradis:
- Pipsule, ia porneste tu GPSul ala si seteaza-i adresa. Sa ne duca el.
Pipsul s-a uitat cu duiosie pe sub sprincene si-a scos limba la mine. Abia ce-si deschisese laptopul si se pierduse cu totul sub el. Nu-i nimic, ne descurcam. La al cincilea reset, caci mizeria se bloca, decid suverana: Mitzo, suna-l te rog, pe Popescu, si vezi ce tre' sa-i faci, ca m-apuca dracii. Eu nu pot, caci conduc. Saraca, arata ca zeita aia indiana cu o mie de brate; scaunul meu din dreapta era un morman de electornice cu un Pips sub el. Al saselea reset e cu noroc: Ioana incepe sa glasuiasca (pentru cine nu stie, majoritatea GPSurilor au doua voci: Ioana si Marcel; al meu e setat pe Ioana): Mergeti inainte trei- virgula- patru kilometri, apoi virati la stinga. Panglici, urale, veselie. Pina ajungem intr-un giratoriu. Aici, se dovedeste ca viratul stinga e, de fapt, un usor-stinga (intoarce, Monico, nu te duce spre Rm. Vilcea, ca nu e bine, mai fa o data giratoriul, incurca-te printre rotile tuturor si ia directia buna). Mergeti inainte trei- zeci si unu kilometri. Phew!
Am mers inainte ai treizeci si unu kilometri. Dealuri, sate, tractoare, basculante; un peisaj idilic si calm. Deja era 12. Am sunat ca intirziem. Nici o problema, mai avem foarte putin, iata!, acum intram in Curtea de Arges. In 800 de metri, virati la stinga. Ceea ce am si. Trecem niste linii ferate, trecem niste poduri (adica unul singur, sa nu exagerez), si ne asternem intins pe un drumeag de tip judetean, cu borne kilometrice de... Rm. Vilcea. Iar?!?!?!?! Iar Rm. Vilcea? Nu e bine. Stati asa. Tragem dreapta si anchetam niste cetateni. Deci ne intoarcem si-o facem stinga. Inainte de pod sau dupa pod? Nu mai stiu, ca n-am fost atenta. Nici eu. Nici eu. Aha. Lasa, facem dupa pod, ca parc-asa au zis aia. Intre timp, Ioana reconfigura traseul de mama focului. Ea tinea mortis s-o luam in dreapta. Disregard si da-o naibii, ne descurcam si fara. Acum realizez ca de ce n-am inchis-o?, dar atunci cred ca eram prea panicate cu toatele. Noi tineam drumul, GPSul urla ca sa facem dreapta. La un moment dat, daduse-n isterie: Pe urmatoarea strada, virati la dreapt... Reconfigurarea traseului: pe urmatoarea... virati brusc la dreapta! Reconfig... virati la dreapta! Pe urmatoarea strada, virati brusc la dreapta!
Era ca si cum ne propusesem sa innebunim un aparat amarit. Noi tineam in fata, Ioana se ineca cerind sa facem dreapta. Cind erati mici, v-ati dat vreodata-n gargarite la Oraselul Copiilor? Ei, asa aratam noi, invirtindu-ne-n cerc ca disperatele, cu un GPS care ragea imperturbabil ca el vrea la dreapta. Mai oprim de doua ori, intrebam niste oameni normali si ajungem. O jumatate de ora facusem santuri prin oraselul ala mic. La dreapta, la dreapta, la dreapta, brusc la dreaptaaaaaaaaa!!!!! Mama ta de rabla!
***********
Dupa o sedinta de 4 ore, ne incarcam inapoi in masina si-o stergem spre Bucuresti. Trecind, desigur, inainte, prin Pitesti, cu Ioana inchisa si aruncata in torpedou, magarita dracului!, ca mai rau ne incurcase. Atita doar ca (iar!) am gresit iesirile. Si-am mers cu diligenta pe un drum necunoscut, incercind sa ajungem la autostrada. Era drumul spre Brasov. Intoarce, da-i, Pipsule, porneste mizeria aia, macar sa ne scoata de-aici.
A pornit exact cind am urcat pe autostrada. Mergeti inainte o suta- saisprezece- kilometri. Pasca ta de japitza!!!!!

[Asta era stricat de dinainte. Si nu, nu am pus eu mina pe el, dupa cum ati vazut. Orice legatura cu posturile anterioare este pur in capul vostru!]