ATENTIE!

Puneti oaia pe mute (dreapta jos) sau inchideti boxele. De-acolo vine grohaitul...
paidece?

duminică, 30 noiembrie 2008

Locuinta mea de vara / E la tara...

Taticul meu este pilot. Ma rog, a fost timp de 25 de ani, iar acum isi roade o binemeritata pensie retras la tara, intr-o casa cocotata pe un deal. Si-a facut un birlog extrem de confortabil, unde apa curenta se impleteste cu electricitatea, sobele calduroase cu lemnele sparte de altii, panourile solare cu boilerul si goarna sefului cu supusii veniti in weekenduri. Caci marele confort sta in faptul ca acum ne conduce luminat de la distanta, prin telefon. Pe care i-l putem trinti cu totii in nas cind ne enerveaza prea rau. Dar exista si redial. Asa ca taticul meu e foarte fericit cind il potopeste neamul live, ca sa ordoneze turma la fata locului si sa le dea directive. De la Valeni pleci cu viata asezata, cu telurile clare si cu capul pian. Pentru ca e o proba de foc sa rezisti trei zile printre toate elementele care-ti fac viata mai frumoasa acolo. Sa enumeram citeva dintre ele:

CIINELE
Ciobanesc mioritic, achizitie proaspata. Il inlocuieste pe defunctul Rumburak, aceeasi specie, care s-a calatorit dintre noi dupa 11 ani de viata. E, de fapt, cotarla unui prieten, pe care tata a cerut-o ca sa-l dreseze el ca lumea, ca tot are timp.
Potaia se numeste Thor. Ete scirtz! L-am rebotezat Arabelu, ca sa fie continuitatea clara. Stiti serialul ala cehoslovac, de cind eram noi mici. Pe aceasta cale, va anunt ca sint in cautarea unei perechi de pisici vagaboande, pe care sa le botez Pekota si Blekota, sa avem genericul complet. Buuuun. Arabelu are un an, 60 de kile si IQ care tinde spre zero. Cam asa e rasa. Sta in curte si pazeste intrarea in bucatarie. Si se afla intr-o perioada foarte activa a vietii lui. De exemplu, ieri:
[Usa inchisa. Din dosul ei, infundat:]
POPESCU: Da-te jos!!!! Jos, n-auzi?!?!?! Joooooooooos!
ARABELU: (gh! mfff! gh! gh! ghhh! mf-mf-mf!!!!)
[Popescu irupe in bucatarie. Peste el - ciinele, care-l iubea intens]

URLATORILE
Casa e impinzita de aparate de cintat. De facut galagile, mai precis. Doua combine cu boxe tip tower in camere, un CD player portabil, cu boxe atasabile, un aparat de radio si inca o combina, mai prapadita. Ele merg pe rind sau, si mai grav, toate in acelasi timp. Te simti ca-n rai. Cea mai noua achizitie este un iPod Nano, infipt intr-un Bose, care-si manifesta cei 8GB de armonii fara nici un fel de pauza.
Ei, si aici intervine surpriza. Sa va explic: pina acum un an, plingeau vulpile prin gradina de emotia lu' Maria Callas. Le potolea cu Beethoven la maxim si le facea discoteca cu niste Pink Floyd, Queen sau Jimi Hendrix.
Aseara, cind am ajuns, iPodul ragea constiincios [atentie!] Tupac Shakur, Kelly Clarkson, ATB, Snoop Doggy Dog si Depeche Mode. Poftim? POF-TIM?!?!?!?!?! Mai tata, asta asculti tu? Da' ce-are? N-are nimic, da' asta e muzica mai asa, mai de noi. Ce naiba, asculti mixuri de DJ la 50 de ani? Mi-ce? Mu-zi-ca de club, mixuri, electro, d-alea. Io nu stiu ce zici tu acolo, muzica asta e frumoasa.
Acuma cica vrea sa-si ia baston cu maciulie si haina de blana. I-am zis ca fara palarie tot de blana, cu pana, echipamentul n-are nici un haz. Ne-a promis ca se mai gindeste.

APARATUL FOTO
Nikon D-80. N-am inteles ce-i trebuia lui tata aparat foto profesional. Ori ca face poze cu filtrul de cafea, ori cu aparatul, rezultatul e cam acelasi. Da, dar pentru filtrul de cafea nu urli o saptamina la toti aia cu imprimanta la birou sa-ti scoata un manual de 200 de pagini, ca sa te prinzi tu cum e cu pozele smechere. Am uitat toti sa-i scoatem manualul respectiv. A zbierat un sfert de ora si i-a trecut. In schimb, de doua zile, vedem cu pete. Cum te scarpini sau iti schimbi pozitia, te trezesti cu blitzu-n ochi. Asa, acuma scoate si limba [click-zzzsht!]. Hehehe, ia uite ce fatza de handicapata are!!!...

FRIGIDERUL
Cred ca tata sufera de sindromul Polului Nord. I-e frica sa nu-l prinda inghetul fara mincare. Cind deschizi frigiderul, iti cad in cap roti de cascaval, oale cu iahnie de fasole, metri intregi de cirnati, brinza, lapte, unt si oua. Plus ca nu poate sa te vada cu maxilarul imobil. Pune mina si maninca!!!!!!! Popescu sufera cel mai rau; el maninca, in general, cind apune soarele si o data la doua zile. Cind sintem la tara, in schimb, il indoapa tata ca pe giste. Si-l hidrateaza cu vin. Cit incape. Acum infrunta o adevarata tragedie. Sintem in post, pe care tata a decis sa-l tina. Asa ca magareata a picat pe Popescu: trebuie sa pastreze consumul de alcool constant. Mi-e mila de el, trebuie sa termine patru sticle de vin si una de J&B in doua zile. Si cred ca-i trece in obiective si sticla mea de ouzo. Cam nasol.

YOUTUBE
Tata n-are televizor, dar are net. Sta si se documenteaza toata ziua pe filmuletze cu pisici, desene animate si ppt-uri funny. Ride el? Trebuie sa rizi si tu. Vino repede incoace sa-ti arat ceva! Repede!!! Lasa-ma, ca spal vasele, nu vezi? Da' vino acum! Am treaba, ma lasi?! Tu n-auzi sa vii incoace?
Si uite asa trebuie sa lasi totul balta ca sa vezi cum cinta o pisica la pian / se baga in borcan / cade in timp ce doarme etc. Sau sa rememorezi desenele cu 2 Stupid Dogs. Sau cu Sylvester. Etc.

Mai avem doua zile. Ne vom intoarce acasa eu cu astenia acutizata, iar Popescu cu cinci kile-n plus. Tata va ramine sa domneasca peste domeniu, de unde ne va suna periodic si constant sa ne reaminteasca de manualul aparatului foto, de faptul ca e criza si se duce totul dracului (trebuie sa facem ceva!) sau de routerul care nu-i merge. Ca ne-a mincat in cur si i-am luat router. Ideea lui Popescu. Dar consecintele le tragem cu totii, nu-i asa?

marți, 25 noiembrie 2008

Povestea lui Cap-de-Pupaza

Vine un moment in viata fiecarei femei cind aceasta isi da mina, in mod legal si nerestrictionat, cu trusa de farduri. Asta e inceputul unui mariaj etern, in care relatia se complica, creste, adauga noi si noi elemente, se rafineaza, se labarteaza, curge, se retuseaza, se ia de la zero si se desavirseste. Desigur.

Relatia mea cu trusa de farduri e una decenta. S-a construit in timp, dupa citeva catastrofe estetice demne de luat in seama. De pilda, prima vopseala legitima si iesitul in lume aferent. Aveam vreo 14 ani si jumatate si bateam maidanele dupa o admitere la liceu plina de succes. In speta, ma reinventam, draga, ca o liceanca ce va fi fost sa fiu in toamna respectiva. Acordul matern cu privire la spoiala faciala era un must-have, ca sa pot sa ies si eu linistita din casa si sa nu ma furisez la plecare, mergind cu capu-ntre umeri si cu fata-n pamint. Odata obtinut - relativ usor - am fost exact ca o gaina scapata-n traista cu tarite. Am luat portfardul maica-mii, l-am desertat pe pat si-am inceput sa scurm cu fervoare.
Am gasit ustensila de baza: fardul de obraz. So very professional, era un Cover Girl cu trei nuante, toate indispensabile unui machiaj reusit. Cu nuanta deschisa dadeai deasupra pometilor, pentru iluminare. Cu aia medie dadeai pe pometi - accent. Cu aia inchisa, dadeai sub pometi - subliniere. Odata varsate acuarelele-n capul meu [nu vreti ca stiti in ce HAL aratam, parca eram clovnul Vasilica], am trecut la alte trasaturi care necesitau machiaj. De exemplu, ochii. Cotrobaind de zor printre creioanele dermatografe, ma hotarasc la unul verde. Eram toata in negru, dar dermatograf negru nu exista. Il iau pe ala verde si-mi trag doua dungi pe pleoapele de sus. Hm! Sa echilibram putin si sa ne mutam si-n zona inferioara. Dupa alte doua mizgaleli, imi iese o fatza de nevasta lui Dracula in mizerie. Nevasta, nu Dracula. Ochii aratau ca dupa o saptamina de batai sustinute, perioada de dupa, cind vinataile o vireaza in verde convalescent. Ce mai conta? Eram machiata dupa reguli? Eram. Ruj sa-mi placa n-am gasit [slava Domnului!], asa ca las gura pe stil nude si-o intind pe usa. Cred ca n-am auzit atitia te-ai machiat?!?!?! in viata mea. Oaie proasta ce eram, n-am sesizat ca intrebarea moare acolo si ca n-o urmeaza nici un compliment. Crapam de mindrie si tineam capul sus si teapan, de parca inghitisem un bat.

Dupa patru ore de plimbat moaca prin jurul blocului, revin la baza. Sun la usa, mama vine, deschide si ride. Si ride, si ride, si nu se mai opreste-n veci. Ce-ai, draga, de behai asa? am intrebat-o eu, suspicios-dezamagita. Mama nu putea sa tina trei vorbe coerente. Se sufoca. Ma impinge la oglinda. De unde se uitau la mine niste obraji rosii in degrade, ca vopsiti cu bidineaua, peste care clipeau niste ochi naclaiti in verde, cu dermatograful intins pina-n sprincene. Aratam ca o carte de colorat peste care navalise grupa de virsta 0-3 ani. Gorgonele, Meduza, harpiile si restul de dihanii imi faceau o palida concurenta.

Si mi-a oarecum trecut. Am mai avut o epoca, printr-a 12-a, cind consideram ca mie nu-mi sta bine decit cu ruj foarte deschis si sidefat. Aratam ca sculata dupa icter. Sau hepatita. Sau... orice alta boala care te face sa maninci creta, de exemplu. Ah, si cind te gindesti cit de simplu imi este acum, 15 ani mai tirziu, sa nu ma machiez deloc...!

sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Za Grup, The City si-o pisica

Vinerea e seara traditionala de socializare si behaieli. Magaretele rezervarii cad, in general, pe Mufi [Cristina, adica]. Cu tot cu gasit ideea de locatie. Dupa indelungi documentari, Mufulina incaseaza o ploaie de verze si rosii stricate, pe principiul da' in alta parte n-ai gasit?!?! / acolo e naspa / e scump / am fost eu si e de kkt / nu acolo, ca n-au narghilea. Toate aceste opinii sint singulare si individuale, aplicindu-se pe rind la fiecare varianta propusa, cit s-o darime de tot.

De pilda aseara, in jur de ora 7, ramasitele zilei s-au impachetat, s-au suit in Fifi si s-au indreptat spre - in principiu - La Roca. Colegul Luci, venit in vizita de la Timisoara (Luci este si el membru Za Grup, atita doar ca-l vedem mai rar, din pricini geografice), se atinea cu daruire dupa masina mea, ca nu stia drumul. Restul erau imprastiati care-ncotro, urmind sa ne reunim la destinatie. Cind o gaseam.
In timp ce stateam nas in cur la blocajul de pe Petricani, suna telefonul mufesc:
- Alo, da!
- ...mdeci eu sustin sa nu mergem acolo, stiu eu un loc in alta parte, pe Schitu Magureanu, l-am descoperit cu Misache si Labutza intr-o mduminica...
(Lezorei are un accent foarte ingrijit, care-i iese uneori pe nas)
- Si cum se cheama?
- ...mnu stiu exact, dar e pe dreapta, pe Schitu mMagureamnu..
.
Mufi e impaciuitoare. Inchide telefonul si-mi comunica cum ca s-a schimbat destinatia. Pe mine chestiile astea ma enerveaza:
- Ceeeeeeeee?!?! Lezo iar a baut gaz?!?! Ce facem, mergem in crengi pe dreapta si cautam un loc care nici nu stim cum se cheama? "Da, buna seara, aveti cumva narghilea si ati vazut trei baieti aici duminica trecuta"?!? Bai, ce ma scoate din sarite...!
Intre timp, Luci a suferit stoic toate consecintele nervilor mei, pentru ca uitam sa semnalizez si treceam, in general, pe galben. Ajungem cu chiu, cu vai, la prima oprire (locul de pescuit Popesc), ne asamblam si ne indreptam veseli cu tot convoiul spre Schitu Magureanu. Strada se afla in reparatie. Prin ocolisuri, il pierdem pe Luci, acum insotit si de Cristina, si iesim la dracu' cu carti, undeva in Popa Tatu, o strada plina de case de tigani, fara locante si care nu e Schitu Magureanu.
- Ma pisoi, ia suna-l tu pe Misache si vezi unde mama dracului am ajuns, ca Lezo habar n-are de capul lui. Asta nu e Schitu Magureanu si, oricum, am ocolit ca timpitii.
Se dovedeste ca cica acolo e, casa aia cu magazin de narghilele linga (nu e nici un magazin, nu stiu ce dracului au vazut ei cind au fost), parcam si ne punem pe descurcat Luci si Mufi, care se dadeau in gargarite de mama focului, facind al treilea cerc prin locuri prin care mai fusesera deja...

Intre timp, descoperim ca la crisma respectiva e totul ocupat. Ne punem pe asteptat, macar sa fim toti la un loc, si vedem noi dup-aia. Eu livram instructiuni telefonice de descurcare, dintr-un copac se auzeau niste mieunaturi jalnice. Hait! Cat in distress, mayday, mayday! Popescu pleaca viteaz spre pomul cu pricina, la poalele caruia un necunoscut sensibil si cu suflet mare incerca sa dea jos potaia cu un parasolar de masina.
Ajung si Luci cu Cristina. Parcheaza si se alatura grupului-de-sub-pom. Ce faceti? Incercam sa coborim mitza. Lasati-o, ca se da jos singura. Nu, ca-i mica si proasta. Necunoscutul se descurca admirabil si face rost de un scaun de bucatarie, din ala cu patru picioare si fara spatar [ce dracu' e in capul meu?!?!? toate scaunele au patru picioare! ma rog...]. Se urca pe el, noi i-l tinem, n-ajunge la pisica. Conducerea este preluata de Popescu, care se catara EL pe scaunul respectiv, in timp ce necunoscutul impingea pisica cu parasolarul, de pe partea cealalta. In cele din urma, mitza cade julietic in bratele Romeoului de Popescu, care mi-o preda fericit. Ne stringem miinile cu necunoscutul, care se urca in masina si pleaca, iar noi raminem cu javrutza in brate. Popescu o verifica amabil sub coada - e fetita! - si ne uitam unii la altii pret de doua minute. Ce facem cu ea? O bagam intr-o curte. Si daca sint ciini? Urmeaza citeva cuvinte ireproductibile din partea baietilor. Cazam javruta, care toarce fericita, si ne indreptam spre masini, pentru a merge la o cafenea indiana de pe linga Gara de Nord.

Ne-a mai luat o ora. Ne-ar fi luat mai putin, daca Misache n-ar fi sunat EXACT cind i-am zis lui Popescu uita-te pe strada asta pe linga care trec si vezi daca nu-i acolo. Evident, preocupat de batut apa-n piua cu astalalt, Popescu s-a uitat prin dinti si-am ratat. Dupa ce am pieptanat toate stradutele din zona pret de-un plin de benzina, ajungem de unde am plecat si gasim Ramayana vietii. Parcat, injuraturi usurate, bestelit absenti care mai rau ne-au incurcat. Intram, gasim locuri, ne asezam si dam cu dintii de un majorat. Nu-i nimic, ca-s la subsol si nu fac galagie. Consecinta neplacuta a fost ca bairamul respectiv a umplut toaleta cafenelei cu tot ce are HaiFaivul mai frumos si mai under-aged. Exemplarele intrau in grupuri compacte si interminabile, ca sa-si refaca machiajul. Fi-r-ati ale naibii de giste penale! Eu am baut ceai si-mi trebuie pirtie!!!!!

Apar si restul: Labutza, Lezo, Misache si Zapa. Se sta pina pe la 11 jumate, se birfeste, se leorpaie ceai, se fumeaza si se pleaca spre casa. Pe drum, Popescu a oftat interminabil dupa pisica aia salvata. Ma tem ca azi ma paste un drum pe Popa Tatu, ca sa salvam potaia definitiv, la noi acasa. Da' mai vedem.

joi, 20 noiembrie 2008

10 chestii nu-mi plac la mine

[Ştiţi, era filmul ăsta, pe care l-am parafrazat. Foarte drăguţ filmul. E făcut după "Îmblînzirea scorpiei" a lui Shakespeare. O fi vreo legătură...]

1. Rîd în timp ce vorbesc şi invers. Rezultă o behăială indescriptibilă, din care interlocutorul nu înţelege nimic. Şi mă pune să repet.
2. Zbier la alţii. Dar ei n-au voie să zbiere la mine.
3. Pisez un subiect enervant pînă îi destram nervos pe ăia care m-ascultă.
4. Mă enervez cînd mi se demonstrează că n-am dreptate.
5. Mi-e greu să controlez instinctele de spulberat ăla-care-mi-a-arătat-că-n-am-dreptate. A-i rupe capul pare o soluţie nemaipomenită.
6. Înjur atît de îngrozitor în trafic, încît roşesc şi stîlpii pe lîngă care trec.
7. Dacă tu ai trei prune, dă-mi mie două. Eu n-o să-ţi dau nici una; şi nu-mi cere, că mă enervezi!
8. Mă văicăresc pe perioade lungi. Atît de lungi, că uneori mi se par şi mie lungi. Ştiţi voi.
9. Vorbesc tare. Chelnerii şi lumea din restaurante apreciază asta în mod deosebit.
10. Să n-ai alţi dumnezei în afară de Monica. Nimic nu e mai frumos / grozav / suprem / etc decît mine.

[11. Mint. Nu-mi plac chestiile astea la mine aşa, teoretic. Dacă nu-mi plăceau deloc, probabil că pînă acum puneam fundul la bătaie şi le schimbam. A, totuşi aia cu rîsul... Aia e chiar iritantă dincolo de orice limită.]

marți, 18 noiembrie 2008

Citi ani ai, puisor?

Nu stiu, tanti. Pe cuvintul meu. In buletin scrie ca 28, conform ultimelor evenimente.
Dac-o-ntrebi pe vinzatoarea de ziare din Cringasi, cu care m-am ciondanit ultima data, o sa-ti spuna ca 16.
Daca ma iei pe nepregatite, spun ca 26.
Daca te uiti in capul meu, variez constiincios intre 7 si 45 (mai greu e cu valorile din mijloc, da' na, ma straduiesc sa ma mentin).
Dac-o-ntrebi pe mama, o sa-ti spuna ca aproape 30, dupa care o sa ma puna s-o sun cind ajung acasa, sa fie ea linistita ca e totul in regula. [in fiecare seara (!!!!)].
Daca te uiti la ce chef am sa duc viata de adult, am 18.
Daca te uiti la mine, nu stii ce sa spui.
Cica sindromul asta, al lipsei de identitate cronologica, e un lucru firesc. Imi amintesc cu duiosie nu pragul de 20 de ani, ci ala de 21, cind trebuia sa ma gindesc bine inainte sa raspund, firesc, ca am 19 si sa ma simt prost cind imi aduceam aminte ca schimbasem prefixul. Imi amintesc si faptul ca la 20 de ani decretam scortoasa ca la 25, o sa am casa mea, o sa fiu maritata si o sa am un copil. Casa mi-am luat la 27, iar maritisul si copilul sint o perspectiva la fel de indepartata ca atunci. De data asta, constient, slava Domnului! :)
De ce nu stiu citi ani am, de fapt? Pai... na, oi fi victima sabloanelor. Aren't we all? De pilda, Popescul, intr-un avint neasemuit de clasificare a mediului inconjurator: iubi, mai sint si la noi un copy si o art directorita cuplati, da' ei sint batrini... Pai cum, citi ani au? A, bosorogi, au treizeci si-un pic. Popescul are 25.
Probabil ca si-n capul meu virsta celor 28 de ani s-o fi asociind cu alt stil de viata si cu alte chestii pe cap. De exemplu, la anul fac 10 ani de la terminarea liceului. Ai mei, cind le-a venit rindul la chestia asta, aveau deja un copil de 5 ani. C'est moi, desigur. Eu am sa ma laud cu o masina, o garsoniera si doua mitze. Astea realizari! Adica stai asa, SINT realizari! Pai ce, eu vreau copii? Nu, Doamne iarta-ma! Vreau maritis? Nu, Doamne fereste! Pai si atunci...? Mda. Ideea e ca ei si-au asumat alt soi de responsabilitati la o virsta la care eu n-aveam nici cel mai vag chef s-o fac. Si nici n-am in continuare. Pentru ca unde s-a mai vazut un copil sa creasca alt copil? Acuma ziceti si voi!...

vineri, 14 noiembrie 2008

Nu va suparati, cit aveti ceasul desteptator?

Sint un mic animal imprevizibil. In sensul in care nu pot sa spun niciodata la ce ora o sa ma trezesc. Altii stiu ca se culca la 2 noaptea si se trezesc la 10. Sau se culca la 3 si se trezesc la 3, a doua zi. Sau se culca la 1 si pling de nervi cind le suna ceasul la 8. Ei bine, primul meu "cucurigu!" se da la tot felul de ore. Care de care mai timpite. Ce parere aveti de 4 dimineata? Sau de 5 si un sfert? Sau de 9.30? Desigur, ma si culc la niste ore la fel de timpite, dupa barometrul majoritatii. De pilda, e stiut in cercul meu larg ca Monica la 10 seara se baga-n pat. Sau la 9. Ihi, gaina. Mai are si momente in care la 8 jumate casca de-i troznesc falcile, iar la 8.40 pufaie dusa, cu nasu-n perna. Asa. Ma antrenez pentru virsta a treia, si? Problema e atunci cind trebuie sa ma trezesc. Eu sint din specia careia nu-i trebuie alarma. Nu ma trezi cu alarma, ca (a) ma enervezi crunt si ingrozitor (b) nu e nevoie. Voi fi treaza cu mult inainte sa se auda primele triluri.
Programul meu monicesc solicita ca la 7 si un sfert sa deschid un ochi, la 8 fara zece sa ma bag in dus si la 8 jumate sa ies din casa. Mhm, sigur ca da. Sa luam ca pilda dimineata de azi. La 5.30 am inceput sa fojgai in pat. Dupa trei rotatii complete pe fiecare parte, m-am uitat la ceas. 6 fara zece. Mama ma-sii de treaba! Mai e o ora jumate pina sa ma trezesc. Fojg-fojg. Poate mai adorm o tura. Fojg-fojg. La "vezi sa nu!" am tulit-o in bucatarie, meditind:
- m-am trezit la 5 jumate
- voi fi mincat micul dejun pe la 6.30
- in jur de ora 10, se vor auzi mieunaturile mele prin toata firma: Mi-e foameeee! Comandam? Ziceti! Ziceti! Da' mi-e foameeeee! Cine are ceva de rontaiiiiiiiiit...?
- datorita unui farmec aparte, voi fi strins minim 5 ciuguleli de la tot atitia milosi, pe care le voi consuma pina in ora 13. Exact atunci cind vine mincarea. Din care voi ceda jumatate oricui pofteste sau cosului de gunoi.
- la 16.30, imi va fi foame iar. Plus un somn ingrozitor.
- la 18.30 / 19.00 / 20.30, o voi tuli spre casa.
- la 20.00 / 20.30 / 21.15 voi fi ajuns, imi voi arunca incaltarile - cu bolta - pe hol, voi sari in pijama si ghici ce-o sa urlu? Mi-e foameeeee! Mi-e sooooooomn!
- in jur de 22 si ceva, se va cinta "Noapte buna, Monica!"
...iar a doua zi... Da, desigur, ati ghicit: la cel mult 7 fara ceva, eu voi bintui prin casa.
Si stiti care e tragedia? Miine, de exemplu, e simbata!

sâmbătă, 8 noiembrie 2008

Sint sarbatorita 2.0,...


[de pe Jeg, bineinteles]

... iar ei sint bloggerii carora le multumesc, oriunde s-ar afla:
Zappy
Basty
Darius - mereu in brate
Hudrea [LE: cica Hudrea nu trebuie multumit. Darius detine dovezi in acest sens. Dar eu am inima larga... Il las aici]
(si omul cu logistica, zis si Vecinul-De-Business-Park)

Ihi. E ziua mea. Panglici. Ovatii. Urale. Turle si sobe. Am facut 28 de ani.

duminică, 2 noiembrie 2008

And then reality kicked in...

EPISODUL I:
O liniştită după-amiază de sîmbătă, în cartierul Cotroceni. Popeştii se află în plimbare, iar Monica găseşte o mîţă cocoţată pe nişte tomberoane, în dosul unui gard.
MONICA (se apleacă la nivel, deosebit de interesată de pisica respectivă): Miau!
PISICA (total lehămetisită): Miau...
MONICA (topindu-se de drag): Mîţă mică... miau!
PISICA (cu infinită milă şi condescendenţă): Miau.
MONICA (insistînd): Miau! Miau! Miau, miau!
POPESCU (răbdare îngerească): Iubito, iartă-mă că te întrerup în timp ce miauni atît de frumos la gard, dar a început să plouă...
****************
EPISODUL II:
Popeştii tropăie prin Plaza, în aşteptarea începerii filmului. Poartă obişnuitele lor conversaţii:
POPESCU: ... da, ce-mi place mie că tu citeşti chestii şi dup-aia mi le povesteşti şi mie şi (rînjeşte fericit) mă scuteşti de un efort.
MONICA (culmea şmecheriei metaforice, priviri lungi): Da, iubitule, eu sînt audiobookul tău.
POPESCU: Ei, nici chiar aşa, că audiobookul îl opreşti cînd vrei...