ATENTIE!

Puneti oaia pe mute (dreapta jos) sau inchideti boxele. De-acolo vine grohaitul...
paidece?

vineri, 29 august 2008

Out of office autoreply

Plec in vacanţă, dragilor. Mă duc clasic, tipic româneşte, in Grecia, la Halkidiki. Astfel căci timp de o săptămînă vă dispar din orizont. Numerele cultural-artistice se vor relua cînd mă întorc şi cînd o să am chef de scris. Nu mă puneţi să promit că vă povestesc cum a fost; ştiu că sînteţi doar amabili - pe cine dracului interesează cît de bine s-a distrat un (virtual) necunoscut?!
Recitind pasajul de mai sus, constat că sînt de o ţîfnă teribilă, lucru pentru care îmi cer scuze anti- şi postticipat. Am o grămadă de lucruri de făcut şi chef pentru ele - zero. Aşa că... lăsaţi, aţi înţeles voi.

Uite, ca să nu fiţi supăraţi pe mine, am să vă povestesc ce-am păţit ultima oară cînd am fost in Grecia, prin 2006. Doar in Atena şi doar 3 zile, că era în scop de serviciu. M-am dus cu prietena şi colega mea Mufi, teribil de vesele si de nerăbdătoare, căci reuşisem să-i convingem pe greci că aveam nevoie de trei nopti de cazare pentru un training care dura o zi. Da, dar magazinele...? Alea nu le poţi face într-o singură zi, desigur. Iată-ne, aşadar, în plină dispoziţie turistică, adunate lîngă bagaje, în faţa aeroportului Eleftherios Venizelos. Cer cu nori negri (şi ce dacă? la ăştia e cald, nu ţine mult ploaia), staţie de autobuz aglomerată şi o litanie recitată pînă la destrămare: Kifissias 43, hotel President. Acolo trebuia să ajungem.

Ne urcăm într-un autobuz pe care scria chiar Kifissias (Muf, ce noroc, să dea naiba; tu-ţi dai seama că, dacă luam taxiul, ne usca de bani?!?!) şi mergem. Şi mergem. Şi mergem de nu se mai termină. Intrăm pe o ditamai artera (în Atena, centrul oraşului e traversat de o autostradă) şi citim plăcuţa: ΚΗΦΙΣΙΑΣ.Aha. Ce zic ăştia, mă? Hait. Aici e! Jos!!!!
Si ne pogorîm. La fel de isteţe şi de savings-oriented (eu), decidem că o plimbărică nu dăunează deloc. Ce număr e ăsta? 330. Aha. Hai, mă, că nu e mult. Imediat ajungem la 43. Pornim. Între timp, începe să plouă. Schimbăm genţile de pe un umăr pe altul şi depănăm şi mai abitir din picioare. Trece o oră. Muf, ia uită-te tu, la ce număr am ajuns? 290. Cî-îî-ît?!?! Abia atît? Muf e calmă: abia atît. Hai să mai mergem. Hai. Destul de dificil, avînd in vedere că-n Atena nimeni nu pare a merge pe jos; de aceea, trotuarele sînt înguste şi năpădite de tufe dese şi viguroase. Plus că toate maşinile care treceau pe lîngă noi încetineau cu o oarecare curiozitate. Ne simţeam ca maimuţele la circ. Mai trece o oră. Numărul 198. Băi, ce mama dracului?!?! Cum Dumnezeu îşi numerotează ăştia clădirile? Luăm taxi? NU! Găsim noi ceva. Şi găsim o staţie de autobuz cu o bătrînică într-însa. Ghici: nu vorbea engleza. După cinci minute de dat din mîini, descoperim că:
a. trebuie să luam autobuzul X5
b. n-avem de unde să cumpărăm bilete. Blat? Blat. Bineee...
După două staţii, tensiunea infracţiunii atinge apogeul. Dacă ne prinde careva? La a treia staţie, coborîm. Muf, numărul! 173... Mda. Ştii ceva? Hai să luăm taxi, dă-o dracului de treabă! Dar, desigur, înainte, să întrebăm. Şi găsim un scuterist poliglot:
- Excuse me, could you give me some directions? We need to get to Kifissias 43...
- Ok. Which Kifissias?
(Muf, ăsta-şi bate joc de mine?!?!)
- Isn't this Kifissias Avenue?
- Yes, but tell me the exact spot you want to reach.
- Hotel President...
Şi iete aşa aflăm noi că măreaţa Kifissias este împărţită în trei, fiecare bucată numerotată de la 1 la 300(!). Hotel President e pe prima bucată. Noi eram pe a treia...
Ne inghesuim într-un taxi, unde descoperim că grecii, popor primitor, împart orice. Chiar şi rutele. Comune să fie! Astfel c-am ajuns la destinaţie îndesate între o domnişoară care merge tot încolo şi un domn urcat pe parcurs. Fiecare plăteşte căt indică aparatul. Asta n-am mai înţeles-o.

Dar nu mai conta, pentru că am reuşit să ajungem. În acelaşi moment cu un extins grup de japonezi, care s-au împrăştiat ca boabele de orez de-a lungul recepţiei. Calculaţi voi cît am aşteptat ca să luăm camera.
Şi v-aş mai povesti şi cum ne-am plimbat cu metroul, şi cum am umblat desculţă doi kilometri prin Kolonaki (ploua. Iar.), şi cum era să pierdem avionul la întoarcere. Dar am puţină treabă; deci, nu mai am timp. Vă părăsesc temporar.

Îmi urez un concediu plăcut şi să mă întorc sănătoasă,
Eu

joi, 28 august 2008

Paulicăăă!...

["Paulicăăă!... Paulică!... Paulicăăăăăă! Paulică, treci încoace!"
Victor Piţurcă pe banca tehnică, înaintea meciului România-Italia de la EURO 2008]

Aseară, Steaua ajungea relativ des în atac. Dayro Moreno. Trăgea un şut la poartă. Dayro Moreno. Bănel dădea o pasă. Dayro Moreno. Ratam ocazia. Dayro Moreno. De pe canapea, unde stăteam stăteam semiatentă la toată tărăşenia, numele ăstuia mi s-a-nşurubat in creieri. I-am cerut voie lu´ Popescu să-l strig Dayro Moreno. Nu m-a auzit, că se uita la meci şi, oricum, dacă aş fi început să-l strig aşa cum mi-am propus, ar fi crezut c-a dat Steaua gol. Dayro Moreno.

Dayro Moreno, deci. Astă-vară, toată lumea striga pe toată lumea "Paulică". Şi se rîdea pe prăpăditelea. Glumiţe de cerc închis, de! Aseară, am încercat în draci să-mi aduc aminte cum era cu strigătul de astă-vară. Lapsus enorm:
- Mă, pisoi, cum urla Piţurcă la EURO? Fănel?
- Bănel...?
- Nuuu... nu Bănel. Era un diminutiv, dar aşa, altfel... Alex? Nu...
- Aoleu, că nici eu nu-mi mai aduc aminte!

Am sunat la Pipsu´, disperată.
- Miţo, tu-ţi mai aduci aminte cum striga Piţurcă la meci, cînd eram noi in Tei...? Era ceva cu "ică"... Mariusică? Pompilică...?
- Nu, nu era ăsta.... ŞTIU!!! Paulică! Paulică, ăsta e.
Am pupat-o pe Pips în capul ei cu memorie bună şi i-am mulţumit din suflet. În fond, mă scăpase de o noapte albă, perpelită întru reamintirea numelui cu pricina.

Veseli, chicotind cîte un "Paulicăăă!" afectuos la răstimpuri, eu şi Popescu ne-am dus la culcare. Imediat!... Deci Steaua - Galatasaray 1-0, in jurul orei 22.45. În jurul orelor 23.00 - 02.00, s-a sărbătorit temeinic, aşa cum numai românii ştiu s-o facă, totul amplificat de ecoul pasajului de la Lujerului. Îmi răsună şi acum capul de goarne.

Noroc că-s în concediu.

PS total off-topic: pe 26 august a fost Sf. Adrian. Eu am uitat, ca o nesimţită. Deci, lamulţani Lezo, Misi şi Hudrea. Să fiţi sănătoşi!
LE: Şi lui Seliman la fel. Că e şi el sfînt similar. Ca şi Hădean. Adi Hădean. Cum am putut să uit?!?!?!?

luni, 25 august 2008

Nu emoticontest asemanarile...

Am si eu o memorie vizuala, relativ bazata pe asocieri. Si-am observat ca asociez, orice, oricind, fara sa vreau; slava Domnului, nu cu oricine. Macar atit. Iar raiul asocierilor la mine se intimpla in fereastra de messenger. Eu folosesc multe emoticoane. Si prietenii mei folosesc multe emoticoane; asa am ajuns sa asociez fiecaruia cite o mutra din vastele posibilitati de mutre yahooice, pentru ca pe aia o folosesc cel mai des. Cred si voua vi se intimpla. Vi se intimpla? La mine e asa:

- asta e Tziki. Imi este absolut imposibil sa disociez emoticonul asta de mutra ei, mai ales cind face poante.

at wits' end - asta e Sister. Mai ales cind cauta ceva pe net si nu gaseste sau, si mai ales!, cind o enerveaza Popescu.

rolling on the floor - asta e Zappy. Mai ales cind schimbam impresii de culise.

blushing - asta e Boo. Mai ales ca emoticonul asta pare sa semene fizic cu ea, cind priveste pe sub gene.

phbbbbt - asta e Bianca. Atunci cind o scoti din sarite rau!

kiss - asta e Popescu. Mai ales din motive evidente.

Stiu ca n-are nici o legatura cu voi :-), dar simteam nevoia sa exemplific tipul de asociere. Si sa va dau o leapsa (Zap, ai auzit? Esk? Leah? Hudrea? Ionutu? Voi, restul?), ca sa vedeti cu ce seamana prietenii vostri atunci cind ii priviti prin fereastra de mess.

big hug ,
Eu

miercuri, 20 august 2008

Feedurile RSuckS!

Am incercat sa ma abonez si eu la niscai feeds si-am ales in acest scop Outlook. Ca sa-mi saie apdeitu-n nas, direct in mailul de la birou. Cum sa nu!

Am incercat cu unul din blogurile pe care voiam sa le feedui (acum nu mai vreau, multumesc; va explic si de ce). Am avut noroc ca blogul cu pricina n-avea mai mult de 30 de posturi, caci altfel zburam de pe server. Deoarece mizeria aia de feed reader ti le incarca pe toate, stiti: toate!!!!, de la primul cel mai prim pina la ultimul postat. Insist sa cred c-oi fi facut si eu vreo setare nelalocul sau, dar tot nu pricep de ce trebuia sa incarce tot.
Am vrut sa ma abonez si la niste commenturi. Dupa experienta cu feeduiala la blog, nu mai indraznesc nici taiata. Ma poate lamuri si pe mine cineva - cu rabdare! - , care-i shpirla cu feedurile, la ce-s ele bune si cum sa le folosesc?

Dar merci,
Eu

luni, 18 august 2008

Caldura mare!

************
Majoritatea femeilor din metroul care merge spre biroul meu sint fie urite, fie casatorite, fie gravide. Cel mai adesea, toate trei in acelasi timp.

************
-Iubitule, 'neatza, am visat urit.
-Ce-ai visat?
- Lasa, ca-ti zic dupa ce ne dam jos din pat si facem cafeaua.
- Da... ca sa trebuiasca sa fiu atent!!...

************

Peisajul din Busteni arata foarte frumos. Nu-ti vine sa-ti mai iei ochii de la munte si de la brazi. O dupa-amiaza acolo si ai senzatia c-ai facut o baie la creieri.

************
Mersul la munte nu te scuteste de a fi pitzi. Mi-a luat o ora sa asortez niste trekkeri la un tricou. Trekkeri, da? Am urcat, sa zic, vreo suta de metri. Restul i-am fitziit pe asfalt si terase.

************
KFC la galeata rulz. Ce daca e cald?

************
Si-am o depresie.... teribela, monser!

LE:
************
Cum dracului pot sa coste niste nenorocite casti de iPod 170 RON? Un milion sapte sute pentru doua sirme si-o pereche de dopuri? De ce?
Si cum naiba costa un set de huse de iPod, din alea tricotate, 130 RON? Seamana cu niste sosete, da? Da. Pai daca iau eu trei sosete, le tai si le cos la un capat, iesiti mai ieftin. Va asigur.
Brandurile astea ne maninca banii si viata. Pe cuvint.

************
Mi-e foame, dar nu pot sa maninc. Si totusi nu slabesc. Huo!

************
De ce copiii zilelor noastre incep sa faca celulita de la 10 ani si cintaresc, la aceeasi virsta, in jur de cit cintaresc unii adulti? Nu vreau copii. Cel putin, nu-n urmatorii 20 de ani.

************
Sint putin mai vesela. Dar ma pot deprima instantaneu la acelasi nivel de azi-dimineata. E cald.

joi, 14 august 2008

Poate nu dureaza mult...

Travka s-au despartit. Au facut poc! in mod oficial oficial aseara, din niste motive care pot fi sau nu demne de luat in calcul. Ma rog, pentru ei au contat.
De un an - de cind am aflat de ei - , vreau sa-i vad live. N-am reusit. Singura mea speranta e ca separarea asta n-o sa dureze mult. Au trecut ei si prin mai grele. Deci, poate nu dureaza mult. Zic si eu. Adica sper.

miercuri, 13 august 2008

Oh, l'angoisse!

Astăzi discutăm despre ce îndură bărbații atunci cînd femeile îndură și ele ceva. Ceva as în am așa, o stare... nu știu nici eu... (tras nasul și oftat sec, în gol). Pe românește, cînd femeile au o angoasă.

Angoasa e un termen foarte științific, pe care femeismul cotidian l-a nenorocit cu zile. Orice trezire cu dosu-n sus e angoasă. Orice capriciu inexplicabil e angoasă, la rîndul lui. Angoasa se manifestă torturant prin discuții interminabile și fără de concluzii, care se desfășoară cam după următoarea schemă:
F: - ...ă-fffff-fff-fhăăăă!...
B: - (nimic)
F: - (mai tare) ...ă-fffff-fff-fhăăăă!...
B: - (ha?...) Ce-ai pățit?
F: - Ăfffhăă.... Nu știu nici eu... Am așa, o stare...
B: - Ce fel de stare?
F: - Nu știu... Sînt tristă.
B: - De ce ești tristă?
F: - Ufff... nu știu. Mi-e frică.
B: - (răbdare îngerească) De ce ți-e frică?
F: - Că poate o s-ajungi să nu mă mai iubești (sniff)
B: - De ce să nu te mai iubesc? Ce-ți veni așa, din senin?!?!
F: - Nu ști-hihihi-uuu...
De aici, discuția poate lua turnuri nebănuite, în funcție de bunul-simț mintal al partenerilor. Al femeii, mai degrabă.

Turnura 1 (ideală și total pozitivă):
F: - (se reculege rapid) Hai că nici eu nu-s întreagă. (zîmbet larg) Cred că sufăr de Pre/PostMS. Iartă-mă, că nici eu nu știu ce mi-a venit.
B: - Bine că ești ok. Io te iubesc, da?
F: - Da. Și io te iubesc foarte mult.
B și F se iau în brațe, se pupă senini și se întorc la ale lor. Trăiesc fericiți împreună și fără de scandaluri.

Turnura 2 (ușor periculoasă; nu rezolvă treaba decît pe moment):
B: - Și-acu' de ce plîngi?
F: - Păi dacă nu mă mai iubești?!?!
B: - Cînd am zis eu că nu te mai iubesc?
F: - N-ai zis, dar așa cred eu.
B: - Dar eu te iubesc!!!!
F: - Da, probabil, dar o zici așa pe un ton!...
B: - Iubito, eu chiar te iubesc. Azi-dimineață mi-a fost dor de tine, în drum spre birou.
F: - (mai luminată) Da? Da, că mi-ai scris SMS că ți-e dor. Da... Ei, las' că-mi trece mie.
B: - Te rog să nu-ți mai faci probleme d-astea aiurea, da?
F: - Da...
F va rămîne cu o ușoară nemulțumire vizavi de minimizarea chestiunii de către B. Va rumega problema și va izbucni o lună mai tîrziu, dintr-un pretext fără legătură. Se va rediscuta. Vor ridica puțin tonul. Posibilități crescute de împăcare, cu condiția ca B s-o consoleze idilic, cu pupături, îmbrățișări, flori și alte șpăgi romantice.

Turnura 3 (catastrofală):
B: - Calmează-te, te rog eu.
F: - Cum adică ”să mă calmez”?!?!?! Ce, ți se pare că sînt isterică sau crizată?!?!? Așa mă tratezi tu cînd am probleme?!?!?
B: - (ușor iritat de interpretarea dialogului) Dacă mai reacționezi așa, chiar o să cred că ești isterică. Ce naiba ți-a venit?
F: - Mbbhu-huuu-huu-hăăăă... discut și eu cu tine ceva ce mă macină și uită-te cum mă tratezi!! N-am să-ți mai spun nimic de azi înainte. Am să sufăr pînă se alege praful de mine și n-am să scot o vorbă. E bine așa?
B: - (purtat în ispită) Da... (reculegere rapidă) Băi, io nu-nțeleg ce te-a apucat așa, dintr-odată. Eu te iubesc, știi că te iubesc, ce tot discutăm aici? Avem o relație frumoasă, nu-i nimic în neregulă cu noi...
F: - (pe fondul ușii trîntite cu năduf) Ba e în neregulă. Pentru că tu nu asculți niciodată ce-ți spun!!!!
B zice mersi c-a scăpat de F, care așteaptă la nesfirșit telefonul de împăcare. B și F își găsesc alți parteneri, unul mai rezonabil și celălalt mai sensibil decît predecesorii lor. Ciclul se poate repeta la nesfîrșit, unde B = (1....20), și F de asemenea.

Dragi B, nu lăsați angoasa să vă controleze viețile. Fiți tari. Nu cedați!; luptați profilactic împotriva ei. Mituiți F-îurile cu flori, cu cinci minute acordate lor si nu loviturii de începere Steaua-Dinamo sau cu o declarație amoroasă din senin (atenție aici, să nu declanșati alte suspiciuni!).
E mai bine să previi decît să tratezi. Noi, F-îurile, vă respectăm în sinea noastră pentru că puteți îndura. Dar n-o să lăsăm niciodată să se vadă. Dacă are un sens ascuns?!?!?!

marți, 12 august 2008

vineri, 8 august 2008

Tîmpilding

Azi Popescu a plecat in teambuilding cu echipa. Echipa lui, desigur; pentru ca sa socializeze, sa se cunoasca si sa afle mai multe intre si despre dinsii. Era maxim entuziasmat, deoarece programul prevedea curse cu ATV-ul, tiroliana, coborire in rapel si paintball. (Nu stiu cum naiba, dar, intre timp, ATV-ul s-a transformat in badminton - sa nu fie accidente - , tiroliana s-a preschimbat in rends - ca se socializeaza mai bine - , iar coborirea in rapel a devenit poker - ca sa-si antreneze singele rece - . N-a mai ramas decit paintballul, dar e bun si ala). Ma rog, eu am zis ca e bine si-asa, ca sa nu mi se intoarca acasa ciuntit. Nu sint panicoasa, dar eu nu-mi pot scoate din cap teambuildingul la care am participat eu insami prin 2005, dupa care teambuilding am zis ca sa fie ma-sa a dracu' lu' ala care ma mai pune sa fac ce-am facut atunci.

Ca despre asta e vorba. Teambuildingul cu pricina s-a desfasurat la sfirsitul lui iunie, undeva in Paring, si-a ramas in istoria agentiei ca Programul de Restructurari Mascate. Organizatorii au adunat toata soricarimea departamentului de Client Service - caprele sedentare si sobolaneii constiinciosi de birou - si-au montat-o intr-un peisaj idilic, plin de munti, ape si paduri, ca sa faca survival, bre! Program lejer, nesolicitant si instructiv, care cuprindea urmatoarele:
- canioning
- rafting
- rapel
Ai de ne facura programul si ne organizara chestia ne adusesera niste traineri deosebiti: o haita de 5 alpinishti, dintre care 3 tocmai revenisera de pe Himalaya. E de la sine inteles cum traduceam noi "dificil" si cam ce sens avea pentru ei.... Sa nu insist.

In prima seara, ne-au impartit in doua echipe prin tragere la sorti si ne-au facut initierea in ce avea sa se intimple a doua zi. Pai, simplu: in timp ce echipa 1 se ducea sa visleasca pe Jiu, echipa 2 avea sa coboare in canion; cele doua se terminau in aproximativ acelasi timp, dupa care inversam activitatile. Zis si facut.
Ne trezim dimineata proaspeti, veseli si cu chef. Echipa 2, in care ma aflam, isi freca labele din fatza la gindul canioningului care-i astepta. Intre timp, stateau cuminti la instructie.

[ As vrea sa va concentrati pe coltul din stinga jos, eventual, zoom, ca sa vedeti colacii de fringhie si gentile cu echipament necesar. Alinierea sobolaneasca si disciplinata din dreapta e total irelevanta]

Buuuuuuun. Deci, ce e canioningul asta? O chestie extrem de simpla; o fac si copiii de 10 ani. Am avut echipe d-astea, de copii.... Zau? Paiiii.... si de ce ne trebuie costumele de izopren? Pentru ca o sa va udati putin, stiti, coborim prin cascade. Interesant. Cu CE? Cu rapel. Minunat! Nu exista restrictii de ...greutate la rapel? (eu avind frumoasa virsta de 83 de kile, pe-atunci) Nuuuuu...! Bine. Prima restrictie am avut-o la marimea costumului, dar au gasit unul si pentru mine. A doua restrictie am avut-o la timpul de incepere, deoarece a trebuit sa mergem cu masina vreo 50 de kilometri prin serpentine. A treia restrictie am avut-o la panta ingrozitoare pe care trebuia s-o urcam ca sa ajungem la punctul de start al canioningului propriu-zis. Alta ora si 100 de gifiieli mai tirziu, stateam asamblati, echipati si pregatiti sa-i dam drumul. Gata obositi, as putea sa adaug.

Si-am inceput. Mergeai printre doi pereti de stinca inalti de zece metri. Poteca era, de fapt, cursul unui riu care, pe alocuri, se facea cascada. Cite cascade din astea trebuie sa coborim? Putine, doar 4. Asta e traseu de incepatori... Dupa prima cascada, realizai ca zbieretul vreau la mama!!!! nu mai are nici un sens. Dupa prima coborire, nu mai ai cum sa te intorci. E imposibil. Si continuai sa lipai prin apa la temperatura zaiului, cu adidasii tai de strada - c-asa ti s-a spus sa-ti iei - care alunecau in draci. Pe la a treia cascada, in timp ce asteptam sa se rapeleze si restul, am stat in apa pina la briu, postind o tigara ca-n liceu, ultima pe care o mai gasisem uscata. Ligheanul in care ne plasasem n-avea mai mult de 0,5 m patrati. Uluitor, reusea sa cuprinda 10 oameni. Dîr-dîr, dîr-dîr, mamăăă, ce rece e! hai mai repede, voi ăia de sus, că ne congelăm aici! Si se merge mai departe. La un moment dat, i-am atras atentia unuia dintre traineri ca cele 4 cascade promise s-au terminat de acum alte trei cascade. In total, 7. Mai urmeaza? Aaaaa... nu stiu exact, cred ca mai sint vreo trei. Ciii-iii-te?!?!?! Frate, voi stiti traseul? Da, ca ancorele astea de rapel sint puse chiar de noi. Minunat, chiar imi vine sa va cred.
La cascada 8, eu, una, am cedat psihic. Ma saturasem de cascadutzele mici, de doar 1m inaltime, pe care nu te puteai da cu fringhia si de pe care trebuia sa sari. De preferat, intr-o apa destul de neagra, in care nu vedeai fundul. Deci, nu stiai CIND aterizezi si, mai ales, PE CE. Prietene, -am agatzat eu tzepoasa pe unul din traineri - tu ai idee cum e sa dai cu 8o de kile de pamint in mod repetat?!?! Tacere. N-ai, iti spun eu. Si-ti mai spun eu ca e ingrozitor. Simti ca rinichii tai se evapora si ca picioarele iti intra-n git!!!!! Mai dureaza mult? Nu... n-ar trebui...
La cascada 10 se termina. Cu un rapel de vreo 5 metri. L-am facut constiincioasa si destul de experta, cu antrenamentul celorlalte 9 de dinainte. La jumatatea stincii, imi pocnesc mina de perete. Rau. S-a umflat instantaneu cit o perna. Am ajuns jos cu chiu, cu vai, si mi s-au taiat picioarele. Am vagi amintiri despre cum umblam in 4 labe prin albia riului (acum latzit si adincit zdravan) si despre un alpinist care ma tinea grijuliu de ham, ca sa nu cad cu totul din picioare, cum ar fi. De la distanta, arata ca si cum domnul isi plimba ciinele prin parc. Unde ciinele eram eu.

Dupa marsul chinuit pina la microbuz, ne intilnim cu echipa 1, care se raftinguise vesela si odihnita. Entuziasmul le-a murit urgent cind ne-au vazut fetzele. Ce-ati patit? Nu-ntreba!!! E urgie... Pe ei nu i-a mai bagat in canionig, ca se intuneca si nu mai avem timp sa terminam. Voi, ashtilaltzi can(i)onitzi - mars la rafting, ca mai puteti. Da. Mai pot aia care au toate labele functionale. Eu nu mai pot, deci nu ma urc in barca.
Si bine am facut. Restul - obositi, barca - prea usoara, Jiul - grad de dificultate 4 din 5, rezulta ca la unul din coturile unde-i pindeam de pe pod, sa-i vedem si sa-i filmam, N-AU MAI APARUT. Haoleu, maicaaaa! Ce s-o fi intimplat? Pai ce sa se intimple: s-au rasturnat. Unul a fost prins sub barca si-a iesit cu greu, dupa ce a dat la o parte persoana de deasupra barcii (aburcata acolo dupa indelungi sfortari). Doua colege au ajuns pe malul celalalt si au fost recuperate cu fringhia (nu stiau sa inoate). Alti trei au urcat panta inspre sosea printre pietrele aruncate de o basculanta in vad (se lucra la un tunel).
Seara, ne-am adunat sfirsiti in holul hotelului.


Care ma mai trimite in tîmpildinguri de genul ăsta, va muri de mîna mea!

Popescule, esti bine, draga?

joi, 7 august 2008

Acesta este un comentariu. La postul lui Dono.

Pentru ca am stat cu capul in coada, ieri am pierdut frumusete de batalie pe blog la Dono. Si-am aparut si eu dimineata, trasa de mineca de Zappy, fix la spartul tirgului. Am lecturat TOATE cele 134 de comentarii si m-am trezit ca-l aveam si eu pe-al 135-lea. Inutil, de altfel, la calibrul si cantitatea desfasurata acolo. Dar m-am pornit sa-l scriu si am realizat ca-i ocup omului spatiul de pomana si aiurea. Si ca se cere pus la mine-n spatiu, ca post. Deci:

Vorba-nu-mai-stiu-cui,-citata-de-Zappy: am opinii si le dau gratis. Opinia mea poate fi gratis sau de doi lei, dar simt nevoia s-o dau pe tobogan: noi nu stim ce e aia blogging pe bune. Serios. De exemplu, eu nu stiu ce e aia blogging, desi l-am studiat ca materie in facultate pe vremea cind zoso colecta bashuri de pe canalele de chat. Care-mi placeau. Si-mi placea si avatarul lui Pig Brother. Dar blogul lui zoso da gresh in a ma tine in paginile-i, nu stiu de ce. E mozaic, e sec, e... fara savoare. Pentru mine, desigur, caci traficul sau dovedeste contrariul.
Ce vreau sa spun eu de fapt e ca bloggerii nostri s-ar cam imparti in doua categorii: bloggeri de bani si bloggeri de cerut atentie. Mai nasol e cind cele doua categorii se intilnesc, se culca, iar somnul lor naste top tz bloggeri romani. Si zic ca bloggingul de cerut atentie e mai nobil -pentru ca e mai naiv si mai dezinteresat - decit firtatul sau izvorit din intentia de a face bani. Eu admit si indraznesc sa extrapolez spunind ca sfera mea de blogging (blogroll included, adica si Zappy, si Dono, si Jeg, si Catzaua, de pilda) e compusa din bloggeri de cerut atentie. Mici, in comparatie cu top-tzii, fara 15.000 de vizitatori pe secunda. Ca nu sint portale.
Da, eu ma bucur cind imi sare statcounterul de un jalnic 100 de unici pe zi. Pentru ca in general am vreo 30. Da, sint vesela cind salt in primii 500 pe trafic.ro. Pentru ca de obicei tin coada pe la 700. Si nu, n-am de gind sa postez Adsense sau alte jucarii de facut bani pe blog, niciodata. Ca nu de asta scriu. De aia nu-s reclame nici la Dono, nici la Zappy, nici la Catza, nici la Jeg si la mai nimeni din bloggerii pe care eu ii citesc. De aia posturile noastre sint facute din amintiri, experiente personale si stingacii stilistice.
Si de aia cred ca oricine sare de dos in sus (fie si doar in sinea lui) cind ii este atacat blogul. Caci ii ataci poza lui literara, buletinul sau romantat si fiinta lui narativa. Adica pe el insusi. Si de aia a iesit ditamai galagia la Dono pe blog. Desi postul declansator a fost unul firesc, politicos si decent. De pe malul asta al dreptatii, cel putin, asa se vede.

PS: sint atit de oaie la blogging, ca nici trackback nu reusesc sa fac...

miercuri, 6 august 2008

Sa ne cunoastem cartierul - Episodul 2: COMITETUL DE BLOC

Sa zic c-am adunat vreo trei-patru nopti dormite in Tei, pina acum. Ieri, in timp ce ne strecuram pe usa blocului (da, am gasit loc de parcare), am nimerit intr-un maldar de vecini, adunati in asteptarea adunarii generale. La mine la bloc, adunarea generala e acea chestie care se convoaca de trei ori ca sa se tina o data sau ca sa voteze doar comitetul, ca nu s-au adunat suficienti membri ai adunarii. Complicat!...

Mai trebuie spus ca blocul meu este o gigantica banca pe verticala in fatza unei porti. Vesnicia nu s-a nascut la sat; s-a nascut in cartierul Tei, pe strada Brasoveni, si este populata de glasurile vecinilor mei care stau acolo - daca e sa te iei dupa declaratiile unora - de dinainte sa se fi construit blocul (!!!!!). Exista si un cartel al puterii, condus de liderul informal care e nenea administratorul si care face si drege in materie de instalari contoare, trasat parcari, gasit femeie de serviciu si prins cu ocaua mica pe furaciosii de apometre. Te doare bila!
Ei bine, aseara se strinsera citi se strinsera ca sa discute "ordinea de zi" si m-am strins si eu cu ei, ca sa-i cunosc, sa vad in ce islaz am nimerit si sa ma prind cam cum merg treburile. A durat 20 de minute pina cind a inceput efectiv sedinta, deoarece fumatorii inca mai fumau in fata intrarii, comitetul de doamne de virsta a treia pornise o discutie aprinsa pe marginea contorizarii de gaze (care se pune la cale), iar presedintele ragusise tot incercind sa le taie maul. Stresata de faptul ca il lasasem sus pe Popescu singur si flamind (lasa, iubita, ca fac pizza cind vii si tu; stai mult la adunare?), am incercat sa contenesc nesfirsita dilema a unui raport de expertiza pentru fosta administratora, care a furat, dar de fapt n-a furat si, oricum, parerile sint impartite, dar expertiza n-a descoperit nimic in neregula:
- Daca extinderea expertizei pe 3 ani ne costa mai mult decit gaurile lasate de ea, nu inteleg de ce mai discutam!!!!! Nu mai prelungim expertiza si gata!
Ochi atintiti spre mine si murmure antagonice (pai asta ziceam si eu, n-are sens / nu, dom'ne, aia sigur a furat! / putem sa trecem la urmatorul punct?). Presedintele incearca sa termine pe concluzie:
- Deci, nu mai prelungim expertiza!
Ei, as! Teribela greseala, monser! O vecina activa din punct de vedere verbal (doamna-cu-basma-,-capot-si-fara-prea-multa-dantura) a scos o hirtie din buzunar si a inceput s-o fluture:
- Da' de ce? Aici sint toate datele la care zice ca a platit facturile, dar de fapt nu le-a platit, le-am notat eu!...
Hiu! Cine-i doamna si de ce noteaza date pe hirtie? Intervine vecina Laura de la parter, mai apropiata de virsta mea, cu care am facut cunostinta la tigara:
- Femeia are niste probleme, e schizofrenica si nu te poti intelege cu ea.
- Pai si de ce nu i se taie macaroana?!?!
- E in comitet...

Hait! Avem bolnavi psihic in comitet? Ma rog... Misto.
Am asteptat cu rabdare sa se termine harababura cu expertiza. Am iesit iar la tigara, cu nenea administratorul si vecina Laura. Unde am aflat ca parcare nexam, cu toate adresele trimise la primarie, ca raminem fara presedinte, pentru ca se muta si-si da demisia, ca o sa punem contoare la gaze, chiar daca babetul face git, si ca, in general, totul e sub control. Ceea ce ma si interesa de fapt.
Intru iarasi in holul blocului. Discutia se mutase la contorizarea de gaze. Cam cit ne costa de apartament? / Cam 10-12 milioane... Trosc! Ati vazut vreodata o turma de curci in panica? Daca nu, vi le prezint pe vecinele mele trecute de pragul pensiei. Desi s-ar fi putut impotrivi legitim cu ocazia pensiilor mici pe care le au, ele au ales drumul spinos:
- Da' de ce sa punem contoare, sa ne fure Distrigazul?
- Pai va convine, doamna, sa va fure vecinii la contor comun?
- Cine fura, domnule?
- Pai cum, cine? Voi toti care asta iarna stateati cu 4 ochiuri deschise la aragaz!!! Si cind am intrebat ce faceti cu toate, mi-ati zis ca vreti "sa faceti un ceai"!!!! Las-o naibii...
- Pai da, dar eu incalzeam si pe cei din jurul meu..
.
Asemenea logica sfideaza orice norma si comentariu. Deci, am ramas cu maxilarul inclestat. L-am destins doar ca sa zic asta e chiar culmea, eu INSIST sa punem contoare, nu ma intereseaza cit costa, pentru incalzire avem calorifere! si am adaugat perfid : cu repartitoare individuale... Vecina s-a uitat urit la mine, iar pe mine m-a durut in dos.

Am iesit la a treia tigara. Se ajunsese la demisia presedintelui. Aici nu s-au curcit prea mult, ca treaba era clara: omul pleca din bloc, ce era sa faca? Sa ne presedintzeze de la distanta?!?! Dupa doua fumuri obidite, administratorul s-a uitat milos la mine:
- Monico, termina-ti tigara aia si du-te sus, ca te-o fi asteptind si baiatul ala... Lasa-i p-astia, c-or sa se certe pina miine dimineata.
Cine eram eu sa-l contrazic? Asa ca am salutat frumos si-am roit-o pe linga preacinstita adunare. Sus, la mine, aveam probleme mai importante: cum functioneaza un cuptor electric si cit timp trebuie sa tii o pizza in el. A descoperit Popescu, care lecturase constiincios tot manualul de utilizare (dupa incalzirea prealabila, necesara primei folosiri a cuptorului): 20 de minute la 250 de grade. Si-a iesit foarte buna.

Azi dorm in Militari.

duminică, 3 august 2008

Ai un blog zooper! Esti dulchik(a). U vrei sa vb cu mine? Pooop!

LE: pe aceeasi tema, peroreaza cu sens si stil si urmatorii: Kidha si Zuzu. Nu-i cunosc, dar zic bine. Aruncati un ochi si la ei, daca vreti sa aprofundati tematica de mai jos.

Azi vorbim despre banuieli, temeri si angoase. Deci eu banuiesc / ma tem cum ca bloggingul se indreapta cu pasi repezi si senini catre un next level al hi5. Seductia galeriilor foto cu sclipici incepe sa paleasca in fata posibilitatii netarmurite de afisare a parerilor (cu sclipici, daca se poate), in cel mai liber loc de pe planeta: blogosfera. Avangarda haivaifarilor, formata din cei oleaca mai destupati la minte si cu o gramatica usor imbunatatita fata de cea a categoriei din care vin, au inceput sa se infiltreze usurel pe blogger si pe wordpress, umplind locul de textmoticoane (:*:*:* / :)))) / :((( / :P), puncte de suspensie si greseli de typing, lafaite alaturi de poze si pareri naive care cer lauda si contactul. Frunzarind citeva site-uri, mi-am categorisit banuiala in doua sectoare:
1. haifaivul de comentarii
2. haifaivul de blog

Haifaivul de comentarii e zona in care, pe bloguri zdravene si sanatoase, cu trafic solid si cititori mai destepti decit ai altora, apar diverse pete si patutze. Frecventa lor creste pe masura ce prind curajul opiniei exprimate si atentia comunitatii. Isi dau cu parerea, cer sfaturi, se vaicaresc; in general, pe linga topic si fara pic de adecvare la logica subiectului. Unii isi mai iau cite un banning sanatos de la bloggerul invadat, altii sint ignorati in speranta ca vor pricepe mesajul, iar altii se plictisesc si pleaca singuri. Tot e bine!

Haifaivul de blog este etapa urmatoare si cea mai periculoasa, in care haifaivarul comentator realizeaza ca poate si el sa scrie ca ala pe care il comenteaza si viseaza cu ochii deschisi la trafic si comunitate de comenturi, pe legitimarea sanatoasa a autorului de texte care va sa devina. Meseria de scriitor e nobila, dorita si admirata. Bloggingul poate pune la indemina oricui iluzia acestei meserii si-o face cu mult mai eficient decit depasitul haifaiv, in care colegii de clasa te pupa pe poza ta cu stelute. De ce sa nu te pupe pe about me, pe arhiva sau pe blogroll...?

Am niste exemple, si iar nu le dau, ca nu e frumos. Din toti clabucii de mai sus, nu retin, la final, decit tristetea unei pervertiri posibile. Adica bloggingul sa ajunga retea de socializare, networking si hai-sa-ne-mprietenim la modul naiv, gresit gramatical si irelevant. E o tara libera. E un internet liber. E o manifestare libera. Dar nu vreau sa vad cum or sa apara site-uri de genul http://pitzibloanga.org. Ar fi mare pacat.