Plec in vacanţă, dragilor. Mă duc clasic, tipic româneşte, in Grecia, la Halkidiki. Astfel căci timp de o săptămînă vă dispar din orizont. Numerele cultural-artistice se vor relua cînd mă întorc şi cînd o să am chef de scris. Nu mă puneţi să promit că vă povestesc cum a fost; ştiu că sînteţi doar amabili - pe cine dracului interesează cît de bine s-a distrat un (virtual) necunoscut?!
Recitind pasajul de mai sus, constat că sînt de o ţîfnă teribilă, lucru pentru care îmi cer scuze anti- şi postticipat. Am o grămadă de lucruri de făcut şi chef pentru ele - zero. Aşa că... lăsaţi, aţi înţeles voi.
Uite, ca să nu fiţi supăraţi pe mine, am să vă povestesc ce-am păţit ultima oară cînd am fost in Grecia, prin 2006. Doar in Atena şi doar 3 zile, că era în scop de serviciu. M-am dus cu prietena şi colega mea Mufi, teribil de vesele si de nerăbdătoare, căci reuşisem să-i convingem pe greci că aveam nevoie de trei nopti de cazare pentru un training care dura o zi. Da, dar magazinele...? Alea nu le poţi face într-o singură zi, desigur. Iată-ne, aşadar, în plină dispoziţie turistică, adunate lîngă bagaje, în faţa aeroportului Eleftherios Venizelos. Cer cu nori negri (şi ce dacă? la ăştia e cald, nu ţine mult ploaia), staţie de autobuz aglomerată şi o litanie recitată pînă la destrămare: Kifissias 43, hotel President. Acolo trebuia să ajungem.
Ne urcăm într-un autobuz pe care scria chiar Kifissias (Muf, ce noroc, să dea naiba; tu-ţi dai seama că, dacă luam taxiul, ne usca de bani?!?!) şi mergem. Şi mergem. Şi mergem de nu se mai termină. Intrăm pe o ditamai artera (în Atena, centrul oraşului e traversat de o autostradă) şi citim plăcuţa: ΚΗΦΙΣΙΑΣ.Aha. Ce zic ăştia, mă? Hait. Aici e! Jos!!!!
Si ne pogorîm. La fel de isteţe şi de savings-oriented (eu), decidem că o plimbărică nu dăunează deloc. Ce număr e ăsta? 330. Aha. Hai, mă, că nu e mult. Imediat ajungem la 43. Pornim. Între timp, începe să plouă. Schimbăm genţile de pe un umăr pe altul şi depănăm şi mai abitir din picioare. Trece o oră. Muf, ia uită-te tu, la ce număr am ajuns? 290. Cî-îî-ît?!?! Abia atît? Muf e calmă: abia atît. Hai să mai mergem. Hai. Destul de dificil, avînd in vedere că-n Atena nimeni nu pare a merge pe jos; de aceea, trotuarele sînt înguste şi năpădite de tufe dese şi viguroase. Plus că toate maşinile care treceau pe lîngă noi încetineau cu o oarecare curiozitate. Ne simţeam ca maimuţele la circ. Mai trece o oră. Numărul 198. Băi, ce mama dracului?!?! Cum Dumnezeu îşi numerotează ăştia clădirile? Luăm taxi? NU! Găsim noi ceva. Şi găsim o staţie de autobuz cu o bătrînică într-însa. Ghici: nu vorbea engleza. După cinci minute de dat din mîini, descoperim că:
a. trebuie să luam autobuzul X5
b. n-avem de unde să cumpărăm bilete. Blat? Blat. Bineee...
După două staţii, tensiunea infracţiunii atinge apogeul. Dacă ne prinde careva? La a treia staţie, coborîm. Muf, numărul! 173... Mda. Ştii ceva? Hai să luăm taxi, dă-o dracului de treabă! Dar, desigur, înainte, să întrebăm. Şi găsim un scuterist poliglot:
- Excuse me, could you give me some directions? We need to get to Kifissias 43...
- Ok. Which Kifissias? (Muf, ăsta-şi bate joc de mine?!?!)
- Isn't this Kifissias Avenue?
- Yes, but tell me the exact spot you want to reach.
- Hotel President... Şi iete aşa aflăm noi că măreaţa Kifissias este împărţită în trei, fiecare bucată numerotată de la 1 la 300(!). Hotel President e pe prima bucată. Noi eram pe a treia...
Ne inghesuim într-un taxi, unde descoperim că grecii, popor primitor, împart orice. Chiar şi rutele. Comune să fie! Astfel c-am ajuns la destinaţie îndesate între o domnişoară care merge tot încolo şi un domn urcat pe parcurs. Fiecare plăteşte căt indică aparatul. Asta n-am mai înţeles-o.
Dar nu mai conta, pentru că am reuşit să ajungem. În acelaşi moment cu un extins grup de japonezi, care s-au împrăştiat ca boabele de orez de-a lungul recepţiei. Calculaţi voi cît am aşteptat ca să luăm camera.
Şi v-aş mai povesti şi cum ne-am plimbat cu metroul, şi cum am umblat desculţă doi kilometri prin Kolonaki (ploua. Iar.), şi cum era să pierdem avionul la întoarcere. Dar am puţină treabă; deci, nu mai am timp. Vă părăsesc temporar.
Îmi urez un concediu plăcut şi să mă întorc sănătoasă,
Eu
Cei mai faimosi muzicieni ai anilor ’70, atunci si acum
Acum 46 de minute