ATENTIE!

Puneti oaia pe mute (dreapta jos) sau inchideti boxele. De-acolo vine grohaitul...

vineri, 29 august 2008

Out of office autoreply

Plec in vacanţă, dragilor. Mă duc clasic, tipic româneşte, in Grecia, la Halkidiki. Astfel căci timp de o săptămînă vă dispar din orizont. Numerele cultural-artistice se vor relua cînd mă întorc şi cînd o să am chef de scris. Nu mă puneţi să promit că vă povestesc cum a fost; ştiu că sînteţi doar amabili - pe cine dracului interesează cît de bine s-a distrat un (virtual) necunoscut?!
Recitind pasajul de mai sus, constat că sînt de o ţîfnă teribilă, lucru pentru care îmi cer scuze anti- şi postticipat. Am o grămadă de lucruri de făcut şi chef pentru ele - zero. Aşa că... lăsaţi, aţi înţeles voi.

Uite, ca să nu fiţi supăraţi pe mine, am să vă povestesc ce-am păţit ultima oară cînd am fost in Grecia, prin 2006. Doar in Atena şi doar 3 zile, că era în scop de serviciu. M-am dus cu prietena şi colega mea Mufi, teribil de vesele si de nerăbdătoare, căci reuşisem să-i convingem pe greci că aveam nevoie de trei nopti de cazare pentru un training care dura o zi. Da, dar magazinele...? Alea nu le poţi face într-o singură zi, desigur. Iată-ne, aşadar, în plină dispoziţie turistică, adunate lîngă bagaje, în faţa aeroportului Eleftherios Venizelos. Cer cu nori negri (şi ce dacă? la ăştia e cald, nu ţine mult ploaia), staţie de autobuz aglomerată şi o litanie recitată pînă la destrămare: Kifissias 43, hotel President. Acolo trebuia să ajungem.

Ne urcăm într-un autobuz pe care scria chiar Kifissias (Muf, ce noroc, să dea naiba; tu-ţi dai seama că, dacă luam taxiul, ne usca de bani?!?!) şi mergem. Şi mergem. Şi mergem de nu se mai termină. Intrăm pe o ditamai artera (în Atena, centrul oraşului e traversat de o autostradă) şi citim plăcuţa: ΚΗΦΙΣΙΑΣ.Aha. Ce zic ăştia, mă? Hait. Aici e! Jos!!!!
Si ne pogorîm. La fel de isteţe şi de savings-oriented (eu), decidem că o plimbărică nu dăunează deloc. Ce număr e ăsta? 330. Aha. Hai, mă, că nu e mult. Imediat ajungem la 43. Pornim. Între timp, începe să plouă. Schimbăm genţile de pe un umăr pe altul şi depănăm şi mai abitir din picioare. Trece o oră. Muf, ia uită-te tu, la ce număr am ajuns? 290. Cî-îî-ît?!?! Abia atît? Muf e calmă: abia atît. Hai să mai mergem. Hai. Destul de dificil, avînd in vedere că-n Atena nimeni nu pare a merge pe jos; de aceea, trotuarele sînt înguste şi năpădite de tufe dese şi viguroase. Plus că toate maşinile care treceau pe lîngă noi încetineau cu o oarecare curiozitate. Ne simţeam ca maimuţele la circ. Mai trece o oră. Numărul 198. Băi, ce mama dracului?!?! Cum Dumnezeu îşi numerotează ăştia clădirile? Luăm taxi? NU! Găsim noi ceva. Şi găsim o staţie de autobuz cu o bătrînică într-însa. Ghici: nu vorbea engleza. După cinci minute de dat din mîini, descoperim că:
a. trebuie să luam autobuzul X5
b. n-avem de unde să cumpărăm bilete. Blat? Blat. Bineee...
După două staţii, tensiunea infracţiunii atinge apogeul. Dacă ne prinde careva? La a treia staţie, coborîm. Muf, numărul! 173... Mda. Ştii ceva? Hai să luăm taxi, dă-o dracului de treabă! Dar, desigur, înainte, să întrebăm. Şi găsim un scuterist poliglot:
- Excuse me, could you give me some directions? We need to get to Kifissias 43...
- Ok. Which Kifissias?
(Muf, ăsta-şi bate joc de mine?!?!)
- Isn't this Kifissias Avenue?
- Yes, but tell me the exact spot you want to reach.
- Hotel President...
Şi iete aşa aflăm noi că măreaţa Kifissias este împărţită în trei, fiecare bucată numerotată de la 1 la 300(!). Hotel President e pe prima bucată. Noi eram pe a treia...
Ne inghesuim într-un taxi, unde descoperim că grecii, popor primitor, împart orice. Chiar şi rutele. Comune să fie! Astfel c-am ajuns la destinaţie îndesate între o domnişoară care merge tot încolo şi un domn urcat pe parcurs. Fiecare plăteşte căt indică aparatul. Asta n-am mai înţeles-o.

Dar nu mai conta, pentru că am reuşit să ajungem. În acelaşi moment cu un extins grup de japonezi, care s-au împrăştiat ca boabele de orez de-a lungul recepţiei. Calculaţi voi cît am aşteptat ca să luăm camera.
Şi v-aş mai povesti şi cum ne-am plimbat cu metroul, şi cum am umblat desculţă doi kilometri prin Kolonaki (ploua. Iar.), şi cum era să pierdem avionul la întoarcere. Dar am puţină treabă; deci, nu mai am timp. Vă părăsesc temporar.

Îmi urez un concediu plăcut şi să mă întorc sănătoasă,
Eu