Kalo taxidi

S-a-ntors jedaiu'. Din concediu. Mai vesel, mai maro şi mai fericit. Titlul l-am pus aiurea (kalo taxidi = călătorie frumoasă), deoarece călătoria în sine numai frumoasă n-a fost, dar nu ştiu cum se zice pe greceşte la am-stat-cu-burta-n-sus-şi-mi-a-plăcut.

Nu v-am adus nimic. Basty dragă, nici o grecoaică n-a stat s-o prind, chiar dacă i-am zis c-o să-i faci tu numărul ăla de copii. Data viitoare. A.I, nici uzo n-am apucat să cumpăr. Ionuţule, n-am mers cu taxiul, căci avurăm maşină şi, dacă nu maşină, autobuz. Zappy, nu mai boci şi nu mai da căpşuna de pereţi căci na, am venit. Şi cu care ocazie vă mulţumesc tuturor pentru ură(tu)ri şi doririle de bine. Am avut o vacanţă foarte frumoasă. Din care, bineînţeles, n-a lipsit pigmentul - altfel parcă nu mai era vacanţa mea -. Însă, una peste alta, alea şapte nopţi si douăj'de mii de ore pe drum au meritat. Grecia e o ţară frumoasă. Locuită de greci, din păcate, într-un fel similar trist cu Bulgaria locuită de bulgari si, desigur, România locuită de români. Totuşi, la ei tristeţea asta e mai mică, deoarece ei sînt scîrboşi mai degrabă în funcţie de zonă. În Halkidiki e festival de urîcioşi, de exemplu, în vreme ce Salonicul e plin de oameni amabili, care îţi zîmbesc, te ajută şi te îndrumă fără nici o problemă.
Şi uite aşa a fost vacanţa mea:

[- Uăăăăărhhhîîîîîî! Iiiiiiaahîhîhaaaa! Uauauahîîîîîî!-hăăăă! Uamuamhiiiiaaarrrrrgh!
- ...iar vine satanistul ăla mic la plajă...!

Popescu, sorbind din ouzo la beach bar]

Hotelul Akti Ouranoupoli e o frumuseţe tradiţională, în cel mai pur stil grecesc. Are patru stele de-ale lor, ceea ce echivalează cu vreo două şi trei sferturi de-ale noastre. Este chiar pe malul mării, ceea ce îl face popular, căutat şi operat de tot felul de agenţii nemţeşti şi poloneze. Cum credeţi că arată un hotel plin de nemţi şi polonezi? Da, e blond, gras şi cu ochi albaştri. Şi extremist ca vîrstă: conţine plutonul pensionar, ranforsat însă cu nădejde de trupa 30's or so, care - aţi ghicit! - a venit cu toate odraslele pe care le-au produs de-a lungul timpului. Ei fiind tineri şi timpul, deci, scurt, puietul este pe măsură: poartă scutece, umblă de-a buşilea sau comunică predominant prin urlete şi răgete. Nu răgeau chiar toţi sau, în cazul fericit şi frecvent, urlau pe rînd (v-am zis c-am avut o vacanţă frumoasă). Unul singur, însă, părea scos din backing vocals de la Cannibal Corpse. Un nemţişor cu fizionomie angelică, de vreun an şi jumătate, în plămînii căruia, însă, părea că se strînsese tot iadul. Am încercat să vă redau sunetele, dar mi-e teamă că n-am reuşit. Accesul pe plajă se făcea printr-un culoar lung şi cu o acustică deosebită. Fritzulică începea să urle de la intrare şi scandalul creştea în decibeli pe măsură ce se apropia, culminînd cu o explozie sonoră cînd ieşea din tunel. La fel făcea şi pe marginea piscinei, şi-n holul de la recepţie, şi la restaurant, şi lîngă apă, şi în apă, şi-n urechile noastre. Părinţii stăteau senini - probabil că surziseră, cu timpul, şi nu-i mai deranja. Noi nu puteam să-l pocnim, că nu era al nostru. Aşa că am răbdat - iar asocierea lu' Popescu ne-a făcut să rîdem. Măcar atît.

[- The problem is that your rules are communicated in a defective manner...
- If you're telling me I have no manners...

Monica, dialogînd de-a surda cu o chelneriţă din hotel]

Grecia e o ţară mitică. Cel mai răspîndit mit e că grecii ştiu engleza. Mit, da? Se uită la tine cu panică-n ochi, sîsîie cîte ceva şi-ţi întorc spatele îmbufnaţi. În peninsula aia cam aşa se întîmplă peste tot. Muntenii crescuţi pe malul mării nu-ţi pierd vremea cu amabilităţi. Cu politeţuri - nici atît. Dacă sînt încadraţi într-o formă de muncă ce presupune contactul cu turiştii, rabdă stoic ce-ai tu de zis, după care o ţin pe-a lor. Ceea ce mă face să ghicesc un management biciuitor în spatele prestaţiei, căci sînt un pic terifiaţi, un pic blocaţi şi absolut incapabili să ia o decizie de capul lor. În hotelul nostru, cina începea ba la 8, ba la 7, ba în restaurant, ba pe terasă... Dacă vrei să bei, n-ajunge că ai dat banii pe o bautură de la barul lor, nu!, trebuie s-o comanzi de la restaurant (o terasă care dă mîna peste trei trepte cu barul). Bine, am priceput, aveţi reguli (tîmpite), le respectăm, dar nu putem evita discutiile de genul ăsta prin nişte afişe / postere / mape la îndemîna oricărui turist prost?!?! Evident, după cum aţi văzut mai sus, zic să nu insistăm. A, şi foarte important: chelnerul care ieri te-a blestemat în gînd să te trăznească Zeus, azi rîde la tine ca Afrodita-n trandafiri. Mîine te va scuipa din nou. Foarte ciudat.

[- Bă, nu vreau să vă sperii, da'... voi aţi văzut Lost?

Popescu, pe cînd porneam motorul la barcă]

Ammoulani şi Drenia sînt două insuliţe drăgălaşe, aflate oarecum peste baltă de Ouranoupoli. La ele se ajunge închiriind bărci de la tot neamul de negustori cu watersports înşiraţi pe plaja. Ăştia sînt amabili, că vor business. Îţi pun 24 de litri de benzină în rezervor, îţi fac un minim instructaj şi-ţi dau brînci la apă. Tîr-tîr, tîr-tîr, şi face toţi banii. Pentru vreo 60 de euro, te plimbi toată ziua prin nişte locuri care fac de ruşine toate Portiţele, Vămile şi Năvodarii româneşti. Plaja nu e deranjată decît de un beach bar stingher şi o tavernuţă unde mănîncă greci buzaţi, burtoşi şi creţi, care-ţi frig peştii pe grătar şi ţi-i sting cu ouzo. Minunat. Singurul stress apare la prima călătorie, cind strîngi din fund la gîndul că nu-ţi ajunge combustibilul. Dar ajunge, iar experienţa e de neuitat. Da, apa este turcoaz, da, vezi peştii, da, n-auzi nimic. Doar cîte un mieunat de mîţă pomanagioaică, care se plimbă printre mese cu coada sus, mîncînd pe săturatelea o dietă exclusiv mediteraneană. D-aia or fi aşa de schiloade, de zici că n-au înghiţit nimic de o lună. Înşelător: toate au pui şi fac multă mişcare, menţinînd o siluetă filiformă, cu muşchi şi oase de mamut. Pisicesc.

Privelişte de tavernă

Umbrelă şi apă insulară

Pisică miloagă de tavernă

[- One ouzssso orantze, yessss?

barmaniţa către Monica, proaspăt pasionată de alcoolul respectiv]

Eu nu beau. Adică nu beau. Deloc. Dă-mi o gură de bere şi adorm cîntînd. De aia nici nu-mi place alcoolul, căci îmi dă o ameţeală obositoare, cu o greaţă metafizică şi infinită. Nu beau în continuare. În afară de ouzo. Aromat, condimentat, cu un gust imposibil de descris, merge de minune peste multă gheaţă şi nişte suc de portocale. Gustul de ouzo orange e gustul acestei vacanţe. Beam cîte unul sau două pe zi, în momente de savureală maximă, fie la beach bar, fie la tavernă, fie la piscină. Doresc să vă avertizez că să nu faceţi prostia de a bea un ouzo pe plajă, cînd sînteţi singuri. Mă rog, dacă sînteţi ca mine. Da' să nu beţi. Oaia aici de faţă stă la plajă ca să se bronzeze [glitter de haifaiv]. Şi şade cu capu-n soare, rostogolindu-se leneş pe toate părţile, pe jumătate adormită, într-o lentoare de zile mari. Asta plus un ouzo egal o hiroshimă bahică. Am stat o oră jumate pe şezlong, neîndrăznind să mă mişc. Eram muci. Trebuia să mă duc la baie - greu de descris curajul cu care m-am urnit şi paşii ticăiţi pe care i-am facut pînă acolo şi înapoi. M-am aşezat înapoi pe şezlong, că poate-mi trece. Nu. Aşa m-a găsit Popescu, întors dintr-o excursie de sfinţire pe Muntele Athos (da, acolo unde femeile n-au voie şi nici nu m-aş fi dus, sincer, că nu eram în chef). Mi-a trecut cu o scaldă în mare, căci apa era recişoară şi numai bună de alungat aburii de ouzo. Beţivă mică!, zice Popescu, amuzat de episod.

Ouzo în colţul din stînga jos

Da. Vă zisesem în postul anterior că nu vă explic ce vacanţă minunată am avut eu, că poate nu vă interesează. Dar pentru mine a fost o rememorare foaaa-aaarte plăcută. Aşa că mersi c-o citiţi. În veci nu va avea aceeaşi relevanţă pentru voi, dar pentru mine a fost un exerciţiu frumos. Bucăţit şi mozaicat. Bine v-am regăsit. Şi bine m-am regăsit şi pe mine; binecuvîntat fie concediul!

Aşa apune soarele acolo. Of.