ATENTIE!

Puneti oaia pe mute (dreapta jos) sau inchideti boxele. De-acolo vine grohaitul...
paidece?

sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Cum NU o să-i cheme pe copiii mei

[- Eu nu cunosc nume mai penale decît Rodica şi Mariana.
- ... mda, mersi frumos, pe mama o cheamă Rodica-Mariana!!!!!!!!!
Dialog Monica - Colega-ei-de-bancă, în clasa a IX-a]

Unul din lucrurile pe care trebuie să le ştiţi despre mine este că pot spune exact cînd am dat cu bîta-n baltă şi, totuşi, nu mă pot abţine să repet momentul. Aşadar, cu toate riscurile de a vă scoate din sărite, scumpii mei cei cîţiva cititori, doresc să enumăr o listă de nume pe care eu n-aş dori să le aplic posibililor mei copii, nici măcar sub ameninţarea pistolului. Dacă voi, rudele voastre de gradele I - IV sau alte persoane dragi (vouă) se vor regăsi pe lista cu pricina, vă asigur de umilele mele scuze anticipate. Şi da, aveţi toată libertatea să nu vreţi să vă botezaţi copilul Monica. Mai ales dacă e băiat.
Şi să începem:

Pe fiul meu cu siguranţă NU o să-l cheme:
  • Cicerone. Uitaţi-vă în ochii unui om pe care îl cheamă Cicerone şi încercaţi să-l chemaţi la bere, de exemplu. Bă, Cicerone, hai s-o ardem şi noi la colţ. Sau încercaţi să-i scurtaţi numele, ca să vă fie mai uşor. Acum încercaţi să respectaţi masculinitatea unui tip pe care lumea-l strigă Cici.
  • în aceeaşi categorie intră şi alte nume sonore tip Pompilian, Gregorian, Eusebiu şi Venceron. Nu rîdeţi, există.
  • Mario. Că nu-l fac fotbalist.
  • Andrei, Mihai, Cristian, Răzvan şi Rareş. Deseş. Nu-nu-nu, am vrut să zic Rareş. Pentru că mă imaginez ieşind cu el în parc, strigînd unul şi trezindu-mă cu cinci prezenţi la apel.
  • Marius. Nu-mi pot explica de ce nu, dar nu.
  • Gabriel. E cam ca la Marius. O respingere inexplicabilă. Plus că Gabi şi Găbiţu îmi dau dureri de dinţi. Da, ştiu, mi-a căşunat din senin, dar măcar sînt onestă şi recunosc.
  • Virgil. Păi îi schimbi o literă şi i-ai nenorocit toată adolescenţa. Imaginaţi-vă cum e ca, în cea mai frumoasă şi mai de basme-povestitoare vîrstă masculină (14-20 de ani), toată gaşca de acneici să te strige Virgin. Posibilul meu fiu va trebui ferit de această umilinţă.
  • Irinel. Pentru că ştiu multe fete cu numele ăsta.
Aşa. Acum, pe fiica mea cu siguranţă NU o s-o cheme:
  • Nicoleta. Îmi sugerează o paletă de ping-pong cu bentiţă. V-am spus că sînt onestă.
  • Carmen. Scuză-mă, mamă, cu această ocazie, dar sînt sigură că mă înţelegi. Mai ales că-ţi aminteşti de colegul (!!!!!) tău de clasă pe care-l chema ca pe tine. Da, era băiat.
  • Alesia. Pentru că, avînd alternativa corectă şi elegantă de Alexandra, nu văd de ce ar trebui să-mi sucesc limba inutil şi să mă dau internaţională.
  • Mariana. Citiţi prologul cu atenţie.
  • Marcela. Parcelooooo, ia vino, dragă, puţin. Ştiu, e puţin probabil să vrea cineva s-o strige Parcela, dar e un risc.
  • Sînziana. E graţios, e românesc, e suav, numai că pe toate Sînzienele întîlnite de mine le-am răsucit în Osînziana. Foarte urît din partea mea, dar suficient ca să mai tai un nume de pe listă.
  • Monica. Da-da, nu rîdeţi. Motivele sînt variate; listez doar: (1) cum arată o babă pe care o cheamă Monica?!?!?! (2) imaginaţi-vă o vacă din desene animate pe care producătorii o vor boteza MOOnica! Orice alte argumente sînt de prisos.
  • Gabriela. Nu vreau să mă repet, dar Găbiţa îmi provoacă o senzaţie similară cu cea declanşată de Găbiţu.
  • Consuela. Ştiu, elegant, exotic, dar de Sconcsuela ce părere aveţi, ha?!?!?!
Ştiţi, problema e că la fată aş avea o alternativă, admiţînd c-aş face-o cu Popescu. Acest posibil tată susţine că pe fi-sa o va boteza neapărat Burebista. Ce, nu-i deosebit să ai o fată pe care s-o cheme Burebista?!?!
Şi trebuie să vă mai împărtăşesc un secret: nu e nici un nume din cîte ştiu eu, de ambe sexe, care să-mi placă suficient de mult încît să-l dau copilului meu. Voi fi pusă, probabil, în situaţia în care să-l botez pe băiat Vinoncoace, iar pe fată Vinoncoa.

luni, 26 ianuarie 2009

Avem balete la bilet

Pardon, bilete la balet. Adica am avut, caci actul cultural-sensibil-artistic s-a consumat simbata, cind am luat un Popesc imbracat in camasuta si vestuta si i-am explicat abia cind am ajuns in fata Operei ca e singurul baiat din grup care vine. Nu, nu pot sa va reproduc raspunsul lui.

A fost deosebit. Am vazut Alba-ca-Zapada si cei sapte pitici, nedindu-ne prin cap ca titlul o sa aiba efect asupra demograficelor din sala. Care era plina cu cocolosi din intervalul de virsta 3-10 ani, niste urlaci artistici care, daca nu faceau piruete in pantofiori, se atirnau de balustrade si zbierau tarzanic. Din cind in cind, mai vedeai cite un deget care intra-n nas, iesea si apoi se plimba ginditor pe catifeaua scaunului. La 10 minute dupa ce incepea arta pe scena, in cea mai mormintala liniste, se auzea un Mamiiiiii, da' acum facem liniste, ca nu mai vorbeste nimeni, nu? Da-ti palme (Popescu) si jura ca-ti legi trompele (eu si Pipsy).
Nu mai fusesem la balet din facultate, cind prinsesem un Lacul Lebedelor cu bilete studentesti, si ramasesem foarte placut impresionata. Ori ca virsta, ori ca sala, ori ca pe scena era o orgie de costume si culori de te minca de ochi, cert e ca de data asta nu pot sa zic c-am crapat de fericire artistica. A, trebuie, totusi, sa amintesc faptul ca MamaVitrega sau cum s-o numi regina-reaua: jos palaria, madam! O facea pe Alba-ca-Zapada si cind dormea. Era o placere s-o privesti si-am mormait multumita-n gind, fericita ca, inca o data, se verifica faptul ca alea rele-s mai misto. Ceea ce m-a dus cu gindul la ultimul meu an de gradinita, cind am capatat...

...rolul de mama vitrega in Cenusareasa. Aveam 6 ani, o gura care nu tacea niciodata si bunatate sufleteasca - cam tot cita am si acum. Virsta si ambitiile ei, deci, ma impiedicau sa vad faptul ca rolul mi se potrivea manusa si ca, in plus, era cel mai vorbaret rol. Ajunsesem acasa cu foile pe care erau scrise dialogurile mele, urlind ca o nebuna ca euîhîhî vreauîhîî rolu lu Cenuîîîhîhîîșăreasa-aaahhahaaa [sniff-sniff], iar un rind de parinti si altul de bunici n-au reusit sa ma linisteasca. A, ba da, bunica-mea, mare pedagog in viata, care mi-a retezat-o scurt: Fetita aia a primit rolul de Cenusareasa c-avea deja rochia cu stelute de la serbarea ailalata. Si-am tacut.
Ceea ce nu m-a scutit de a-mi invata rolul cu asiduitate si de-a intra in pielea masterei c-o pofta de zile mari. Dreptu-i ca, simtind dincotro bate vintul, maica-mea si bunica-mea m-au imbracat ca pe un fel de Mitza Baston a Fratilor Grimm, cu urmatorul echipament:
- o capa de blana artificiala, cu o floare de fulgi in piept
- o rochie mov, de-a mamei
- palarie rosie, cu pene de cocos (jur; secretara de la liceul unde preda maica-mea si-a fugarit o ora cocosul ca sa-i jumuleasca ceva din coada)
- manusi de ata, d-alea de mamaie care sta pe banca-n parc
- evantai
- poseta-plic cu margele negre
- ruj foarte rosu
Rezultatul era indescriptibil. Si-acum imi amintesc cum scrisneam fraza Spuneti "buna ziua", motoalelor!!! catre cele doua fiice din piesa, apoi le imbrinceam in fata printului de era sa le arunc de pe scena. Alta placere era s-o zgiltii pe Cenusareasa - caci rolul cerea s-o violentez, ziceti ca nu-i asa! - si sa-i arunc oalele cu graunte-n poale, ca sa aiba ce aduna. Dupa cum va spuneam, rolul mi se potrivea manusa. Manusa l-am si facut, caci ala a fost primul meu succes [si singurul, da] la scena deschisa, si mi-am luat dup-aia atitea ciupituri de obraz si mingiieri afectuoase de la tot felul de parinti impresionati, incit am zis ca ma pis pe Cenusareasa si bunatatea ei. Adica asa as fi zis, dac-as fi cunoscut injuratura. La 6 ani, m-am multumit sa scot limba catre aia pe furis, in timp ce treceam pe linga ea de mina cu ai mei.

...deci, eram la baletul vietii, cu Alba-ca-Zapada si familia ei. La sfirsit, o demasca pe regina, vine si vinatorul sa muste mina care l-a hranit, doamna fuge, apar Alba cu amantul ei, si dansau de nu se mai ispraveau. Au venit ea si cu printul in fata regelui, au dansat. Dup-aia, a dansat printul. Dup-aia a dansat ea. Iar a dansat printul. Iar a dansat ea. Apoi au mai dansat o data impreuna (probabil ajunsesera la punctul unde faceau copii), a venit tot neamul padurii sa-si ia aplaude de la sala, iar au dansat, ...Doamneeee! Pfuu, in sfirsit, s-a ispravit, s-au aprins luminile, s-a-nchis cortina si-am asteptat sa iesim din sala. Am schimbat impresii, am ajuns la concluzia ca n-a fost chiar asa de rau, si ne-am listat diverse nedumeriri.
Nedumerirea Monicai:
- De ce n-au respectat firul narativ?!? Unele pretexte erau necesare ca sa sustina intriga si...
Nedumerirea lu' Popescu:
- Auzi, balerinii aia isi baga sosete-n colanti?

Sa va duceti si voi.

miercuri, 21 ianuarie 2009

De ce-mi tragi clopotele, Mitica?*

*adica asta, punctul a). Ca unii au crezut altceva.

PROLOG:
Colega: - Fetelor, el e noul vostru Art Director de pe cont, Ionut Popescu.
Monica: - Ne pare bine! Bun-venit! [soptit printre dinti catre Pipsy] Mitzo, ce pana mea, asta arata ca de 15 ani si ride de parca-i dau dintii ocol la cap...

Asa l-am cunoscut eu pe Popescu. Implicit, si el pe mine. Era un friguros ianuarie 2007 si noi abia venisem din vacanta, cu chef de munca zero si cu indulgenta sociala la pamint. Respectiv, ce, ba, avem colegi noi? Da' cine i-a chemat?! Asta ca sa vedeti cum e soarta. Adica vedeti imediat, mai jos.

In curind, noul Art Director s-a dovedit a fi un fumator sociabil, care prezenta concepte cu WC-uri si picioare rupte - pe conturi care cereau fluturasi si panglici emotionale - dar care executa-ntr-o ora ceea ce altii ciufuleau timp de doua zile. Baiat de incredere, isi fura accountul pe sub gene de cite ori avea ocazia, iar accountul observase si se amuza discret. Plus ca ma punea sa-i stau la poza pentru tot felul de moodboarduri, incalcind gravissim legile nescrise ale firmei, care spuneau ca in orice simulare in-house trebuie sa apara Miriam, colega noastra unanim superba. Ma rog. Iac-asa trecura zilele si lunile, pina veni vara. Si cele trei zile de stat in Bulgaria, ca cica teambuilding.

EXPOZITIUNEA:
Vai, ce frumos e la Kempinski! Sa ne bagam repede in camera, sa ne schimbam si sa mars la plaja. Pipsule, da cartela-ncoace, ca tu nu stii! A, ia uite, Popescu si Tibi! Ce faceti, baieti? Da, stati in camera de linga noi?! Foarte frumos...! Bine, ne vedem mai incolo. Clanc! - Clanc!
[in camera]
Monica: - Doamne, am baut la apa in ultimul hal! Sa-mi arunc si eu astea pe pat si sa ma duc la baie, ca nu mai pot sa...
Cioc-cioc!
Monica: - Da?
Vizitatorul: - Heeee, ce faceti, fetelor?
Pipsy: -... bine, Popescu, da' ce-i cu tine aici?
Vizitatorul: - A intrat Tibi in baie si eu am venit sa fac dus la voi.
Trosc!
Monica [falca cazuta]: - Pipsule, asta e lovit? Ce palaria mea?! A venit asa, netam-nesam, si-a intrat la noi in baie... LA NOI IN BAIE!!!!
Pipsy: [realista si la obiect] - Acuma... tine-te si tu, ce sa faci...
Un sfert de ora mai tirziu, Popescu iese-n prosop, zice "mersi" si trage usa dupa el. Noi ramasesem in continuare ca la dentist. Intr-un tirziu, Pipsy rupe tacerea:
- Parca voiai la baie.
- ...da, ma duc, ma duc...
In baie (superba, de altfel), intru intr-o balta pin' la git. Mitzooooo, ne-a facut asta baia tandari! Zici ca-i lacul Baikal, fi-r-ar a naibii de treaba!
Ma vir in dus si dau drumul la apa. Robinetul - blocat pe bulina albastra si pe palaria de sus, care m-a improscat cu apa rece din cap pina-n picioare. Am scrisnit ireproductibil.

In sfirsit, ne impachetam cu toate cele si-o stergem la plaja. Balaceala, maimutzareli, beach bar. Ma asez si eu la o masa, sa beau o cafea.
- Bai, Popescu, a fost frumos la noi in baie?
- Daaaaaa! [rinjet].
- Hm, ma bucur ca ti-a placut...
Intre timp, pe linga mine treceau diversi care ma intrebau de sanatate, iar eu trebuia sa le explic. Popescu mesterea ceva cu un aparat foto, folosindu-se de neatentia mea.

[Profitind mirsav, a realizat o compozitie proprie si magareasca. A treia mina e a lui, da]

Dupa ce Popescu a marcat, fara sa stie, momentul istoric al primei poze din lungul sir ce-avea sa mi-l faca dupa aia, toata trupa s-a imprastiat pe la cuiburi. Urma sa ne reunim in plen seara, ca sa vedem ce distractii ne ofera Nisipurile de Aur.

INTRIGA:
Cumva, grupul nostru s-a ratacit la inceput si a prins grosul din urma ceva mai tirziu. Mare parte din cei regasiti erau deja alimentati si ambalati, balanganindu-se amabili in expectativa, sa vada ce discoteca ne iese-n cale.


[Exemple de diversi loviti in aripa. Sa stiti ca eu DOAR tineam sticla, nimic altceva.]

Ajungem la o bomba pustie si desarta, care insa parea ca nu ne astepta decit pe noi. Am umplut-o rapid. Cred ca n-am dansat pe atita Madonna in viata mea. In mijlocul ringului, o bara pe linga care se unduiau mai toti. Printre picioarele mele, Popescu se incurca bahic si constiincios, rizind in continuu cu gura pina la urechi. Ma mut mai incolo, fara success. Dupa citeva ore si multi litri de alcool, lumea incepe sa mai oboseasca si iese, razbita de zapuseala, sa se racoreasca, in fata crismei. Grupuri-grupuri, incep sa se innoade intentiile de intoarcere la hotel sau de stat pe plaja la "sticla", "adevar sau provocare" si tot felul de alte jocuri sociale.
Puf!, si Popescu imi sare in fata, vesel si binevoitor:
- Vino cu mine, sa-ti arat ceva!
- Unde sa vin cu tine?!?!?!
- Vino, sa-ti arat...! ...in tufele alea de-acolo.
[I-me-diat!! Stai sa vezi cum vin eu cu tine-n tufe (!!!!)... sa-mi arati oaresce (hm!)]
- Pai du-te inainte si asteapta-ma!
Popescu dispare fericit, iar eu imi aprind o tigara si flecaresc in continuare cu membrii ZaGrup. 20 de minute mai tirziu:
Popescu: [realmente amarit] - N-ai mai venit... Te-am asteptat degeaba!
Monica: - Ha?!?! Ca doara nu-ti imaginai...!
Popescu [demn]: - Ma duc la hotel, pa!
Si dispare.

PUNCTUL CULMINANT:
Ajungem si noi la hotel, la putina vreme dupa. Calatorim cu liftul, ne ratacim putin pe coridoare si ajungem in coltul unde sedeau pitite si izolate cele doua camere: a noastra si a lui Popescu. Va reamintesc: acesta din urma se intorsese la hotel, in urma refuzului meu net de a participa la intilnirea din tufe. Cind sa bagam cartela-n usa, eu si Pipsul ne oprim traznite-n loc: toata usa noastra era inecata de biletele. Virite prin crapaturi, prinse de clanta, atirnate pe unde se gasise un loc liber, fituicile se lafaiau in voie, scrijelite febril cu pixul pe blocnotes de hotel, intr-un ritm transparent, care dovedea ca autorul incepuse cu oarecare retinere (de care se dezbracase rapid pe parcurs). De exemplu:
Fituica 1: "Nu vreau sa dorm singur! Vreau o femeie!"
Fituica 2: "Cineva sa vina sa doarma cu mine!"
Fituica 3: "Popescu nu trebuie sa doarma intr-un pat gol!"
Fituica 4: "Monica, vino sa dormi la mine!!"
Pina sa apucam sa citim si celelalte, scrise cu pasta din ce in ce mai putin vizibila (pentru ca, in mod cert, le mizgalise direct pe usa), incerc sa salvez situatia in extremis:
- Pips, ince-ee-eet, nu face galagie, ca se trezeste asta si...
Claaaaaaaaanc!, iar Popescu apare glorios in pragul camerei sale, rinjind luminos:
- Ce faceti fetelor, ati venit?
[Vai de capu' meu!]
- Da...
- Da' intrati la mine, sa bem ceva!
- Nu, multumim, ne e somn, mergem sa ne culcam...
- Hai tu, Monico.
[Nu, mersi!]
- Nu beau, Popescule, esti dragut, dar nu...
- Da' hai, zise Popescu, si ma insfaca de mina, incercind sa ma tirasca peste prag.
[Doamne, asta e nebun de-a binelea!]
- (mfff!, mmf!, mmm!) Lasa, du-te si te culca; nu vin, n-auzi?!?!
[Dupa citeva opinteli, reusesc sa-l indes inapoi in camera-i si sa-i inchid usa-n nas]
- Valeu, Pipsule, a innebunit Popescu!!!! Deschide usa mai repede, sa ne bagam in camera si sa...
[Popescu iese iar in usa, cu o moaca total schimbata. Zeul-Ingrijorarii.]
- Deci Tibi nu e in camera!!!!!! Trebuie sa ma duc sa-l caut!
- O fi ramas cu ailalti pe plaja. Vine el. Du-te si te culca.
- Nu!!! Daca a patit ceva?
- Ce sa pateasca, dom'ne?! E ok. Du-te si te culca.
- Nu! Trebuie sa ma duc sa-l caut! [mutra de castor sobru si decis:] Monico, tu vii cu mine!
[Nu vin nicaieri; of, ce face bautura din om!]
- Nu vin; MERGI SI CULCA-TE, n-auzi?!?!?
Popescu intra brusc in camera si, la fel de brusc, ramine acolo.
Eu si Pipsy ne virim la noi, semi-siderate, semi-amuzate. Am fumat pe-nfundatelea si-am ris pe mute, cu o teama gidilata de a nu-l mai agita pe Popescu. Caci doream si noi sa dormim.

DEZNODAMINTUL:
Dupa inca o zi, ne-am intors in Romania. Era sfirsitul lui iulie. La inceputul lui octombrie, Popescu a inceput sa nu mai doarma singur. Ever since.

marți, 20 ianuarie 2009

LATER EDIT

Ca sa pricepeti ceva din postul anterior, sugerez sa cititi urmatorul lant:
Jimerino --> Hudrea
Hudrea --> eu
eu --> Basty
Basty --> Zapa
Zapa --> Kraki
(still in the making; hai, dom'ne, mai repede!) Kraki --> Jimerino

Cred ca asta a fost cea mai absconsa si mai distractiva-in-cerc-inchis [adica am ris numai noi, stim asta...!] leapsa din toate cite am pescuit vreodata, din care Jimerino va ramine mai academic, Hudrea mai injurator, eu mai gamerita, Bastele mai romantic, Zapa mai afemeiata si Kraki... bine, Kraki cred ca nu se schimba radical...
Ma bucur ca mi-am recapatat pielea mea veche si tabacita. Dar vad ca nici intr-ale altora nu e rau.

PS: si ideea a fost a lui Jimi. Pe aceasta cale, burtile noastre ii multumesc pentru portia de ris.

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Azi parcă n-aş fi eu. Parc-aş fi...

Whoaaaa. Umm... Scratch-scratch. Mare-i patul ăsta, mno. Lung, am vrut să spun. Lung!!!! Cît e ceasul? 9.30. Cam devreme. Elisaaaaaaaaaaaaaa, de ce latră Shmackuletz? De foame, nu? Îl înţeleg ( ghiooooooorţţţţ! ) Doamne, cît îl înţeleg...! Să ne mutăm spre alte camere din casă, mai îmbietoare. Cum ar fi bucătăria. Ies pe uşa dormitorului, îmi asigur spatele, armez şi ţintesc. Tango down, advance! Brrrrrruh! Pardon, îmi cer sincere scuze. V-am indus în eroare pentru că şi eu m-am indus pe mine singur. Trebuie să mă înţelegeţi: de două zile nu reuşesc să termin scîrba aia de assignment. Mă antrenez intensiv în fiecare moment liber ( asta cînd nu mă întrerupe nimeni, să mă întrebe dacă mai sînt bolnav sau dacă am ceva de făcut )

[cîteva steluţe]

Bun. Muffins cu lăptic şi papară. The light breakfast of the champions. E timpul să avansez în programul zilnic. Sign in as visible:
eu: n-ai o greblă vectorizată? îmi trebe să fac o ilustraţie pe un tricou
zgîrcita-naibii: stai să vad. nu.
eu: da´ ăia de la tine din creaţie n-au?
zgîrcita-naibii: păi am întrebat. stai să văd dacă are Popescu. n-are nici el. of!
eu: mno. bine.
( De o oră tot desenez la greblă. Nu iese. )
Da. Să ne mai destindem niţel. Ce mai zic ăştia? La ăsta e linişte. Pentru că scrie deeeeeees. Foarte des. Mno. Aici iar e aglomeraţie, ca de obicei; să vedem la Jimerino. Aha. Pace. Pe la ăstălalt dau aşa, în trecere, ca să mă cert umpic. Ieteeee! toader a început să scrie! Hm. Şi? ( mă tot întrerup diverşi. Monica se simte vinovată că nu mi-a dat grebla. Nu-i nimic, n-o să-i dau nici eu ceva, cînd o să aibă nevoie. Da´ n-o să pot. Umblă vorba că am inima mare. Da, şi corpul, nu vă mai daţi coate. )

[alte cîteva steluţe]

Am un frate care mă ajută. Eu fac tot, el lucrează după indicaţiile mele. Preţioase, that is. De două zile munceşte la un model de sîrmă ghimpată în 3D. Nu vă spui pentru ce-mi trebuie; o să vedeţi. Am mai verificat ideea şi am primit fie aprobări entuziaste "da. e frumos.", fie corecturi gramaticale. Mna, ce să-i faci? Aşa e obiceiul unora. O nemernică de foame îşi face loc în sinea-mi. Nimic! Rabd, căci abia s-a-ncărcat jocul. Şi acum, să trag cîteva gloanţe-n... BUZZ!
( iar?! ce mai vrei?! ) Da. Aia e varianta finală. Bine. Vorbim.
Deci, unde eram cînd am fost întrerupt mîrşăveşte? Aha: tango down! 3m spread! go aheaaa...alo! Da. Da, aici, acasă. Nu, nimic, sînt bine. Ieşim diseară? Cum să nu! Da, girlfriend, şi eu. Ceau!

Mai joacă-te în condiţiile astea!

[rînd nou de steluţe]

Foarte frumos filmul. Deosebit. Să mergeţi şi voi ( ca să nu rămîn eu singurul păcălit ). Floricele nu ţin de foame. Să băgăm o shaorma producţie proprie. Da, o găteam şi cînd stăteam la Braşov, numai că atunci o mîncam cu tot cu coloană sonoră, producţie Colegu´. Bine c-am scăpat. Dar mi-e dor de Ibrahim cel profitalnic... sentimentalismul ne ucide ca specie, vă spun. Snap out of it, şi deschid frigiderul pentru o ultimă dată. Pe ziua de azi, adică. Clefăind recompensa, repornesc calculatorul pentru ca mîinile mele febrile să simtă tastele şi adrenalina din Call Of... NU! Iar sună telefonul?! Ce-i aici, gara?!?!?!

În sfîrşit, s-au culcat toţi papagalii şi toate gîştele care ar putea să mă deranjeze cu cîrîiturile lor. And time is ALL mine! MINE!!!!! Da, o să ziceţi că-s un animal nesimţitoriu, că prietenii, că etcetera şi bla. Dar viaţa mea? Unde se scurge dînsa?
În Call Of Duty 4.

[da, dragă, am preluat legătura; acum e rîndul Bastelui să se înnoade cu ea]

marți, 13 ianuarie 2009

Şi mă cuprinde

Era să scriu "o tristeţe", dar oamenii trişti nu rag şi nu scuipă. Ceea ce eu am făcut azi mai toată ziua, dar nu insist pe baza amănuntelor, căci voi daţi pe aici ca să vă behăiţi binedispuşi, nu ca să vă enervaţi. Sperînd că n-am reuşit să vă jignesc, vă poftesc în universul meu paralel de la care n-a trecut încă o săptămînă, motiv pentru care mă cuprinde şi mai rău.

Aşadeci, acum o săptămînă mă culcam la 3 a.m. ora României şi mă trezeam la 12.00 miez-de-zi, tot ora voastră. Mă scărpinam în creştet în timp ce căscam, mă spălam, mă pieptănam, îmi luam gecuţa mea albă de fîş, şi-o întindeam pe Gran Via. O oră de cafele mai tîrziu, mă împrăştiam în toate obiectivele turistice şi, mai ales, culturale: Zara, Mango, Bershka, H&M, Sfera şi FootLocker. Da, biletele de intrare erau la reduceri.
După care admiram frumuşaţele arhitecturale care sînt la ăia peste tot, făcînd băşici în talpă, dar cu plăcere.
[Animalus Turisticus Fără-de-Grijus]

Săream coarda peste prînz, căci venea acuşa seara şi ne puneam la rînd la vreun restaurant. Recomand din răsputeri chichineaţa "Puerto Rico", a treia stradă la dreapta din Gran Via, imediat după Cafe Zahara, unde mănînci pînă gherlăi şi plăteşti fără să simţi. După care urma înfundarea în vreun bar, unde se destupa a treia sticlă de vin roşu, plecîndu-se o oră mai tîrziu pe cîteva cărări. Îmi permit să prezint următoarea secvenţă, care demonstrează cît de praf sînt Popeştii la orientare, dar cît de cu mult mai deştept e bărbatul la final:
MONICA: - Hai pe aici.
POPESCU: - Nu, lasă s-o ţinem drept.
[Ieşindu-se undeva, la Vadu-Cu-Cîrnaţi, pe unde nu mai fuseserăm în viaţa noastră. Noapte neagră.]
MONICA: - Nu este aşa ca iarăşi nu am luat hartă?!?! [se răspică vorbele în mod ferm, pentru a se demonstra cum căci]
POPESCU: [indignîndu-se cu demnitate] - N-avem nevoie de hartă! Ştiu EU!
MONICA: - Da? Şi cam pe unde dracului sîntem, mă rog?
POPESCU: - Taci, că gîndesc...
[Zece minute mai tirziu, găsim o hartă de autobuz cît peretele staţiei, dar cu literele cît furnica. Descoperim cu greu unde sîntem şi se nasc divergenţele:]
MONICA: - Iubitule, tre´ s-o luăm în stînga.
POPESCU: - Ba nu, în dreapta.
MONICA: [nervi indulgenţi, tip "ai băut"] - Nu, pisoiaş, în stînga.
POPESCU: - Nu, dragă, în dreapta.
MONICA: - Eu sînt convinsă că trebuie în stînga.
[Pînă la urmă, se merge spre dreapta în mod supus şi îndelungat, traversînd în cele din urmă un pod şi descoperind nişte lumini... într-o vale în care pare că s-a mutat tot oraşul]
POPESCU: - E bine pe-aici, stai liniştită. [siguranţa disperării]
MONICA: - Stau, iubitule, stau, că luăm un taxi, în caz de rătăcire supremă şi definitivă.
POPESCU: [rezolut] - Nici un taxi! E bine. Uite un clădiroi mare.
[Trecînd pe lîngă Palatul Regal]
MONICA: - Da... Uite piaţa aia de azi de la prînz. Sîntem în zonă. [şiretenie ordinară, dar respectuoasă] Ce deştept eşti tu, iubitule! Am ieşit la liman! [entuziasmată brusc lîngă un indicator] Uiteeeee! Jardines Sabatini! Aici e cu mîţe vagaboande. Scrie-n ghid. Să mă duci mîine.
POPESCU: - Te duc. [dislexie bahică lîngă alt indicator] Jardines des Gibons. "Gibons" înseamnă "motani".
MONICA: [gură pe dinainte] - Cum să însemne "motani"?!?!?
POPESCU: [calm, ca la şcoala de retarzi] - Uite ce e, am avut mult prea multă dreptate în seara asta ca să mă mai contrazici cu ceva. Deci, "gibons" înseamnă "motani". Pentru că eu am tot timpul dreptate şi s-a văzut lucrul ăsta.
Nu te pui cu Popescul, mai ales cînd are logica de fier.

Ne-am mai extenuat o zi pe la Prado, unde ne-am rupt picioarele întîi la coada de bilete şi a doua oară prin muzeu. Ne-am luat bilete şi la Expoziţia Temporară Rembrandt, că nu era decît cu doi euro mai mult. De ăi doi euro, am dat cu dinţii într-un şir ordonat, care stătea în rînd ca la trecutul pe sub masă din Joia Mare. Cînd i-am văzut cum se pelerinează pe la fiecare tablou cîte 10 minute, am trecut fulguranţi şi inculţi prin sală, băgîndu-ne sufletul în Rembrandt şi-n mama lui. Da, ţărani. Şi?
[Nas suflat în faţa muzeului cu pricina]

După alte trei zile de trăiri estetice prin magazine, ne-am luat adio de la Madrid, plecînd cu un slow-cost înapoi spre casă. Unde nu mai există Gran Via, unde nu mai merg pe jos şi unde mă trezesc la 7 dimineaţa. Acum ora noastră. Şi iar mă cuprinde...

vineri, 9 ianuarie 2009

M-am intors

...si n-am chef de scris. Deci, acest post nu va contine:
- istorisiri din vacanta mea
- consideratii turistice si deosebit de originale asupra Madridului
- poze
- etc

Cind o sa-mi revin din gripa ingrozitoare pe care (v-)am adus-o din Spania [hmmm... asta ar fi, deci, gripa spaniola. Cam nasol, he-he!], am sa produc probabil doua-trei posturi. Pina atunci, am trecut doar sa va salut, sa va multumesc ca mi-ati facut atmosfera cit am fost eu plecata (Krakilutza, toderel, Silvica, Jimilica si Cccornelush) si... mai trec eu pe aici. Cind m-oi ridica din pat.

Hapciu New Year tu iu tu!