ATENTIE!

Puneti oaia pe mute (dreapta jos) sau inchideti boxele. De-acolo vine grohaitul...

marți, 13 ianuarie 2009

Şi mă cuprinde

Era să scriu "o tristeţe", dar oamenii trişti nu rag şi nu scuipă. Ceea ce eu am făcut azi mai toată ziua, dar nu insist pe baza amănuntelor, căci voi daţi pe aici ca să vă behăiţi binedispuşi, nu ca să vă enervaţi. Sperînd că n-am reuşit să vă jignesc, vă poftesc în universul meu paralel de la care n-a trecut încă o săptămînă, motiv pentru care mă cuprinde şi mai rău.

Aşadeci, acum o săptămînă mă culcam la 3 a.m. ora României şi mă trezeam la 12.00 miez-de-zi, tot ora voastră. Mă scărpinam în creştet în timp ce căscam, mă spălam, mă pieptănam, îmi luam gecuţa mea albă de fîş, şi-o întindeam pe Gran Via. O oră de cafele mai tîrziu, mă împrăştiam în toate obiectivele turistice şi, mai ales, culturale: Zara, Mango, Bershka, H&M, Sfera şi FootLocker. Da, biletele de intrare erau la reduceri.
După care admiram frumuşaţele arhitecturale care sînt la ăia peste tot, făcînd băşici în talpă, dar cu plăcere.
[Animalus Turisticus Fără-de-Grijus]

Săream coarda peste prînz, căci venea acuşa seara şi ne puneam la rînd la vreun restaurant. Recomand din răsputeri chichineaţa "Puerto Rico", a treia stradă la dreapta din Gran Via, imediat după Cafe Zahara, unde mănînci pînă gherlăi şi plăteşti fără să simţi. După care urma înfundarea în vreun bar, unde se destupa a treia sticlă de vin roşu, plecîndu-se o oră mai tîrziu pe cîteva cărări. Îmi permit să prezint următoarea secvenţă, care demonstrează cît de praf sînt Popeştii la orientare, dar cît de cu mult mai deştept e bărbatul la final:
MONICA: - Hai pe aici.
POPESCU: - Nu, lasă s-o ţinem drept.
[Ieşindu-se undeva, la Vadu-Cu-Cîrnaţi, pe unde nu mai fuseserăm în viaţa noastră. Noapte neagră.]
MONICA: - Nu este aşa ca iarăşi nu am luat hartă?!?! [se răspică vorbele în mod ferm, pentru a se demonstra cum căci]
POPESCU: [indignîndu-se cu demnitate] - N-avem nevoie de hartă! Ştiu EU!
MONICA: - Da? Şi cam pe unde dracului sîntem, mă rog?
POPESCU: - Taci, că gîndesc...
[Zece minute mai tirziu, găsim o hartă de autobuz cît peretele staţiei, dar cu literele cît furnica. Descoperim cu greu unde sîntem şi se nasc divergenţele:]
MONICA: - Iubitule, tre´ s-o luăm în stînga.
POPESCU: - Ba nu, în dreapta.
MONICA: [nervi indulgenţi, tip "ai băut"] - Nu, pisoiaş, în stînga.
POPESCU: - Nu, dragă, în dreapta.
MONICA: - Eu sînt convinsă că trebuie în stînga.
[Pînă la urmă, se merge spre dreapta în mod supus şi îndelungat, traversînd în cele din urmă un pod şi descoperind nişte lumini... într-o vale în care pare că s-a mutat tot oraşul]
POPESCU: - E bine pe-aici, stai liniştită. [siguranţa disperării]
MONICA: - Stau, iubitule, stau, că luăm un taxi, în caz de rătăcire supremă şi definitivă.
POPESCU: [rezolut] - Nici un taxi! E bine. Uite un clădiroi mare.
[Trecînd pe lîngă Palatul Regal]
MONICA: - Da... Uite piaţa aia de azi de la prînz. Sîntem în zonă. [şiretenie ordinară, dar respectuoasă] Ce deştept eşti tu, iubitule! Am ieşit la liman! [entuziasmată brusc lîngă un indicator] Uiteeeee! Jardines Sabatini! Aici e cu mîţe vagaboande. Scrie-n ghid. Să mă duci mîine.
POPESCU: - Te duc. [dislexie bahică lîngă alt indicator] Jardines des Gibons. "Gibons" înseamnă "motani".
MONICA: [gură pe dinainte] - Cum să însemne "motani"?!?!?
POPESCU: [calm, ca la şcoala de retarzi] - Uite ce e, am avut mult prea multă dreptate în seara asta ca să mă mai contrazici cu ceva. Deci, "gibons" înseamnă "motani". Pentru că eu am tot timpul dreptate şi s-a văzut lucrul ăsta.
Nu te pui cu Popescul, mai ales cînd are logica de fier.

Ne-am mai extenuat o zi pe la Prado, unde ne-am rupt picioarele întîi la coada de bilete şi a doua oară prin muzeu. Ne-am luat bilete şi la Expoziţia Temporară Rembrandt, că nu era decît cu doi euro mai mult. De ăi doi euro, am dat cu dinţii într-un şir ordonat, care stătea în rînd ca la trecutul pe sub masă din Joia Mare. Cînd i-am văzut cum se pelerinează pe la fiecare tablou cîte 10 minute, am trecut fulguranţi şi inculţi prin sală, băgîndu-ne sufletul în Rembrandt şi-n mama lui. Da, ţărani. Şi?
[Nas suflat în faţa muzeului cu pricina]

După alte trei zile de trăiri estetice prin magazine, ne-am luat adio de la Madrid, plecînd cu un slow-cost înapoi spre casă. Unde nu mai există Gran Via, unde nu mai merg pe jos şi unde mă trezesc la 7 dimineaţa. Acum ora noastră. Şi iar mă cuprinde...