ATENTIE!

Puneti oaia pe mute (dreapta jos) sau inchideti boxele. De-acolo vine grohaitul...

luni, 29 decembrie 2008

tlhIngan Hol

PROLOG:
- Auzi, da' ce face un filolog?
- Mmmpăi se ocupă cu studiul... ăăă... limbilor, în general.
- Aha!
[dialog instructiv Popescu-Monica]

Pentru că e clar ce face un inginer, ce presteaza un chimist sau unul care a terminat Automatica, Popescu dorea să afle cu ce se ocupă alţi nefericiţi, specializaţi în domenii SF de tip cibernetică, filologie sau filosofie (nu, nu sînt unul şi acelaşi lucru; a înţeles pîna la urmă). Ca sa ardem mai bine caloriile porcului de Crăciun, am pornit (eu) într-o acută documentare wikipediană, ca să-i explic (lui) mai bine şi mai aşezat cum stă chestia.

Iac-aşa, am descoperit cum că limbile se împart în nişte familii - vă scutesc de teorii inutile - şi că mai coexistă paşnic şi armonios cu nişte surate de-ale lor, numite limbi artificiale. Adică ce fac unii cind n-au de treabă: stau şi inventează, desigur, limbi. Pe lîngă clasica esperanto, am mai găsit două chestii demne de reţinut:

- elvish. Ghici ce e, şi vă rog să nu gugăliţi! [nu, băi, nu e limba lui Elvis Presley!!!] Desigur, este limba elfilor. Tovarăşul Tolkien era lingvist de meserie, specializat în limbi scandinave. Cînd a făcut hobbiţii şi restul de personaje, a scos şi limba aferentă. Dar elvish e cam prea doctă şi cam prea de dinaintea televiziunii, aşa că n-a prins prea mult. Ca altele. De exemplu:

- thlIngan Hol. Adică aici voiam s-ajung. thlIngan Hol. Mai pronunţaţi o dată, vă rog din suflet. Eu hămăi de o oră şi încă-mi curg lacrimile de rîs. E limba K-L-I-N-G-O-N-I-A-N-Ă! Klingoniana, ştiţi, Star Trek, ofiţerul Worf, ăla cu fruntea înaltă, încreţită, cu tenul bronzat şi cu banderola aia de Miss Univers în diagonală, făcută din zece kile de tablă de înaltă calitate.
Acuma, dacă nu v-aţi uitat la Star Trek, n-am ce vă face. Eu mă uitam şi mă mai uit cu religiozitate, cînd prind vreun episod. În vara lui 2007, de pildă, găsise prietena mea Tziki toate sezoanele pe ODC. Le-a dat jos şi priveam ca nemîncatele cîte 6 episoade odată. La un moment dat, interese de birou mă relochează ceva vreme la Constanţa, unde stăteam cu nişte colegi într-o frumuseţe de apartament închiriat de firmă. Muierile se sclipiceau la oglindă întru Cucaracha şi alte locante disco, Monica stătea lipita de AXN Sci-Fi şi urla ca apucata dacă-i schimbai canalul. Era maraton Star Trek. La Tziki pe monitor rula sezonul 2, eu la Constanţa mă uitam la sezonul tzshpe, făcînd note mintale să recuperez la întoarcere golurile. Colegul Misache mă învăţase: "băi, lăsaţi-o-n pace pe Monica, c-a-nceput Star Trek". Şi mă lăsau. Nu-s o Trekkie (fan înrăit), dar îmi place.
Totul, însă, pînă cînd ficţiunea depăşeşte locu-i firesc. Păi cum să existe, oameni buni, un institut de limbă klingoniană?!?!? Jur că-i pe bune! Iaca, aici. Domnii şed în Pennsylvania şi indexează, dicţionăresc şi se ceartă pe foneme şi vocabule. Ca orice lingvişti, au dileme: să păstrăm klingoniana ca limbă canonică (adică întocmai cum a generat-o deşteptul ăla) sau să introducem neologisme? Ă´vai!!! Au lămurit-o: o gaşcă îi scrie lui nenea inventatorul în mod periodic, rugîndu-l să formeze cuvinte care să se adauge la vocabular. Şi el formează. Alţi ameţiţi învaţă cuvintele alea şi se duc la întîlniri unde poartă conversaţii fluente în horcăiala respectivă. Şi asta nu-i tot: există nişte unii care cîntă in klingoniană. Cum ce? Heavy-metal, bineînţeles! Stovokor. Da-da, au frunţi din alea lungi şi creţe. Te doare capul.
Tragedia e că Popescul a decis că-mi va cînta serenade in klingoniană de-acum înainte. Dracu´ m-a pus să scormonesc unde nu-mi fierbe oala!

Şi, oricît m-am chinuit, n-am reuşit să descopăr cum se zice "Sărbători fericite!" în klingoneza lor de tot rîsul. Am căutat, pe bune. Care descoperă, îl rog frumos să-mi împărtăşească. Merci.

marți, 16 decembrie 2008

Momente si spite

P(R)OST NOU
Ca de ce am lasat blogul balta. Pai... daca n-aveam dispozitie de scris? Acu' ce sa fac; sa postez asa, de plictis?!?! Deci nu. Adica, ma rog, ma contrazic pe masura ce scriu. Ma scuzati.
--------------------------
FUGI, BAI FORREST, FUUUUUUGI!
Daca vrei sa ma alungi dintr-un magazin, pune-l pe Hrusca sa raga-n difuzoare colindul ala nefericit cu "Liiiiinu-i liiiiiin...". Nici n-o sa ai timp sa-mi vezi urma.
--------------------------
SO, WHAT'S YOUR SECRET FANTASY?
- Tu ai vreun fetish?
- Aaaaaa..., nu stiu. Sa ma gindesc. Mbbbbffff..., cred ca
[roseala crunta]"dirty talk".
- A, da. ...te iubesc!!!!!!

--------------------------
GATA; TE-AM ATINS; EEEEEEEESTI!!
Mi-a dat Esk o leapsa. Sa zic de ce mi-e mie dor. Of! Pai, uite, mi-e dor de:
- mare
- vara lui 2006, cind am stat o luna pe nisip si la soare
- liniste
- vremea cind eram Account Executive si aveam de 200 de ori mai mult timp decit acum
- perioada cind umblam cu Pipsy prin magazine in fiecare seara. Si-mi si cumparam lucruri...!
- primele zile dintr-o relatie, orice relatie. Atunci e magia pina-n nori.
- Kiki si Lucy. Pisicile mele.
- petrecerea de Craciun a firmei, care tocmai s-a terminat.
- desenele animate cu DeeDee si Dexter, si de dispozitia cu care le priveam
-------------------------
MOS CRACIUN, TE-AI RAMOLIT!
Am stat patru ore intr-un mall, cautind cadouri. Varza. N-am luat decit doua. Ceea ce e mega-tragic. Pentru ca trebuie sa ma intorc. Si acum devine giga-tragic: cind?!?!?!?! Cind? Ca n-am timp. Si-n toti parc-a dat strechea: la 9 seara, in Bucuresti mergi bara la bara cu mii de disperati in aceeasi situatie. Toti cauta un loc de unde sa cumpere cadouri.

Whishing you a Many Clismas, ma retrag la ale mele. Promit sa revin cu relevante. Cind mi s-or intimpla.

sâmbătă, 6 decembrie 2008

Nomenclatura de cuib

In mod clar, saptamina asta am avut ceva cu denumirile. Inca un post din seria asta-cum-se-numeste? [apropo: postul numarul 101; cel de alaltaieri fuse celebrativul numar 100], azi discutam despre penalitatile care se schimba intre un El si o Ea din momentul in care cei doi se imperechesc si formeaza un cuplu.
Nu va dati ochii peste cap. Gurrrra! Ca voi n-oti avea nume de alint?!?! Da' curajul sa recunoasteti il aveti?

Eu, una, admit ca am nenorocit vreo citiva. Usor, tiptil, le-am transformat identitatea fonetica intr-o scalimbaiala totala. Cine ma cunoaste, m-a auzit vorbind despre Puiky. Biet Puiky si-a trait sapte ani de purgatoriu alaturi de mine, pasind in ei cu normalul nume de Bogdan. Haha, s-o crezi tu, amice, c-o sa te cheme asa mult timp...! Din banalul Pui, s-a sarit in Puitzy, apoi in Itzy, apoi in Puik, si finalmente in Puiky. Si-a carat porecla cu atita stoicism si demnitate, incit tot cercul meu de prieteni si-l aminteste si-l pomeneste cu numele asta. Capac i-a pus prietenul Ramon care, rugat intr-o seara sa ne cheme un taxi, a purtat urmatorul dialog cu centralista:
- Buna seara, un taxi in Liviu Rebreanu 26.
- Pe ce nume?
- [riset infundat] Puiky.
- Poftim? Puchi?
- Nu, doamna, Puiky.
- Pu-chiiii?
- Nu, Pui-ky.
- Dom'ne, da' alt nume n-aveti?! [resemnare in statie]: 556 in Liviu Rebreanu pentru domnu' Puchi, in 6 minute...
--------
Anii au trecut, relatiile evoluara pina la stingere si inlocuire, urmatoarea victima pe tablou: Popescu. Popescu inspira sus, mare si clar titulatura de Pisoi. E atit de Pisoi, incit l-ar putea chema oficial Ionut Popescu-Pisoi, ca pe Alexandru Bratescu-Voinesti. Dar nu va imaginati ca rabda chestia asta cu prea multa placere. Mai ales in public. Si se razbuna soptit: de ce esti oaie? Zi! Nu fi oaie...! Be-heheeeee! Asta pentru ca adresarea pisoica presupune si o moaca bleg-afectuoasa, pe care, probabil, n-o pot controla. Nu vrei Pisoi? Bineeeeeeee...! Da' Iubitu' cum iti suna? Da' Papushel?!?! Ha?!?! PA-PU-SHEL! Hahahaha! Esti pisoi protestatar? Bine, atunci sa rag semi-soptit, plina de afectiune: Papushica mea, ce sa-ti dau? ...Si sa-l vedeti pe Popescu cum scoate fum pe sub coada!

Dar eu n-am nume myself. Probabil nu le inspir. Adica nume asa, personalizate. Ca-n rest, ok, sint Iubita, cuminte, clasic, ca multe altele. Mda, bine, si Oaie. Dar numai la ocazii. Ca, daca ma gindesc, nici eu nu stiu cum m-as porecli pe mine insami... Probabil poreclesti numai chestiile dragalase si amabile.

joi, 4 decembrie 2008

Botezul pisicesc

Exista tot felul de "-nimii". Toponimie, eponimie, omonimie, sinonimie... De ce n-ar fi si pisiconimie? Adica un fel de stiinta de intitulat pisicile. Posturi despre aceste animale ati vazut la mine girlau, inca unul n-are cum sa strice. Pentru ca iar m-am trezit de-a-ndoasic pe la 6 jumate, m-am perpelit recapitulind toata lista de nume pisicesti care mi-au populat, tropait si zgiriat viata.

De exemplu, ca tot vorbeam in postul anterior, lista de pisici de la tara. Ele sint niste temporare, care vin, se indoapa, se bat si se cara, pentru a reveni iar cind le e foame / au chef de bataie etc.
Iata-le enumerate:
ITZIC - dupa cum il arata numele, Itzic e roscat. De aceea, l-a chemat la inceput Rashela, pina ne-am lamurit ca Rashela are coitze. E scurt, indesat si lacom. Maninca tot ce apuca, dupa care cerseste iar. Nu intelege nimeni unde intra atita mincare-ntr-insul. Suspectam o bulimie in faza incipienta.
MOBUTU - O potaie negru-tuci. De aici i se trage [desigur!] si numele. Sterge tufele pe-nseratelea, camuflat ca-n jungla, si roade crantanelele alea pina le aduce-n stadiul de cus-cus. Nu ne e clar ce legaturi are cu lumea diplomatica, dar in mod cert relatiile cu Israelul sint foarte reci. De cite ori se intilnesc pe gard, se caftesc.
REBUTU - a aparut la zar dupa Mobutu, la vreo doua luni. Arata ca si cum ar fi facut din petice si contine toate culorile pisicesti posibile. Si-a tirit acest nume dupa el circa un an, pina cind am descoperit [surpriza!] ca Rebutu e Rebutzica. Mai ales ca toate cartile de specialitate demonstreaza ca motanii n-au niciodata pete in trei culori. Numai mitzele.
PAMATUFA - O adevarata doamna. Nici acum nu pricepem cum asemenea pufosenie de mitza poate sa domicilieze intr-un grajd. Caci, de cite ori vine la mincare, miroase a vaca. E o vargatzica finutza, cu ditamai blanaul si cu o mutritza de-ti vine s-o pupi [te opresti la vreme, caci iti aduci aminte pe unde isi face veacul]. De recunostinta ca avem grija de ea, ne-a fatat doua rinduri de pamatufei in pragul casei.
CEACANICA - botezata dupa un dans tiganesc. Pentru ca e, de departe, cea mai tiganca dintre toate. O vargatzica extrem de comuna, stiinta ei in viata e cersitul. Miauna pina ramine fara aer, ii dai, se-ndoapa, si miauna iar. Se potoleste doar daca e introdusa dupa soba si lasata sa sforaie acolo, in legea ei. Totusi, e cuminte. Ultima data a dormit doua zile, exact cit a uitat-o tata inchisa in bucatarie, cind a plecat la Bucuresti.
SYLVESTER - ia ghici de ce-l cheama asa. Pe asta nu-l stiu decit din povesti. De vazut, nu l-am vazut, dar - haha! - mi-e clar cum arata. Alb cu negru, ce credeati?! Completeaza trupa de infanti mai recenti si mai rusinosi. Maninca daca-i dai si nu sta la mingiiat. Asta e, intr-adevar, o problema.

Acum, dilema mea e urmatoarea: daca mai apare o pisica, pe aia cum naiba s-o botez?!?!

duminică, 30 noiembrie 2008

Locuinta mea de vara / E la tara...

Taticul meu este pilot. Ma rog, a fost timp de 25 de ani, iar acum isi roade o binemeritata pensie retras la tara, intr-o casa cocotata pe un deal. Si-a facut un birlog extrem de confortabil, unde apa curenta se impleteste cu electricitatea, sobele calduroase cu lemnele sparte de altii, panourile solare cu boilerul si goarna sefului cu supusii veniti in weekenduri. Caci marele confort sta in faptul ca acum ne conduce luminat de la distanta, prin telefon. Pe care i-l putem trinti cu totii in nas cind ne enerveaza prea rau. Dar exista si redial. Asa ca taticul meu e foarte fericit cind il potopeste neamul live, ca sa ordoneze turma la fata locului si sa le dea directive. De la Valeni pleci cu viata asezata, cu telurile clare si cu capul pian. Pentru ca e o proba de foc sa rezisti trei zile printre toate elementele care-ti fac viata mai frumoasa acolo. Sa enumeram citeva dintre ele:

CIINELE
Ciobanesc mioritic, achizitie proaspata. Il inlocuieste pe defunctul Rumburak, aceeasi specie, care s-a calatorit dintre noi dupa 11 ani de viata. E, de fapt, cotarla unui prieten, pe care tata a cerut-o ca sa-l dreseze el ca lumea, ca tot are timp.
Potaia se numeste Thor. Ete scirtz! L-am rebotezat Arabelu, ca sa fie continuitatea clara. Stiti serialul ala cehoslovac, de cind eram noi mici. Pe aceasta cale, va anunt ca sint in cautarea unei perechi de pisici vagaboande, pe care sa le botez Pekota si Blekota, sa avem genericul complet. Buuuun. Arabelu are un an, 60 de kile si IQ care tinde spre zero. Cam asa e rasa. Sta in curte si pazeste intrarea in bucatarie. Si se afla intr-o perioada foarte activa a vietii lui. De exemplu, ieri:
[Usa inchisa. Din dosul ei, infundat:]
POPESCU: Da-te jos!!!! Jos, n-auzi?!?!?! Joooooooooos!
ARABELU: (gh! mfff! gh! gh! ghhh! mf-mf-mf!!!!)
[Popescu irupe in bucatarie. Peste el - ciinele, care-l iubea intens]

URLATORILE
Casa e impinzita de aparate de cintat. De facut galagile, mai precis. Doua combine cu boxe tip tower in camere, un CD player portabil, cu boxe atasabile, un aparat de radio si inca o combina, mai prapadita. Ele merg pe rind sau, si mai grav, toate in acelasi timp. Te simti ca-n rai. Cea mai noua achizitie este un iPod Nano, infipt intr-un Bose, care-si manifesta cei 8GB de armonii fara nici un fel de pauza.
Ei, si aici intervine surpriza. Sa va explic: pina acum un an, plingeau vulpile prin gradina de emotia lu' Maria Callas. Le potolea cu Beethoven la maxim si le facea discoteca cu niste Pink Floyd, Queen sau Jimi Hendrix.
Aseara, cind am ajuns, iPodul ragea constiincios [atentie!] Tupac Shakur, Kelly Clarkson, ATB, Snoop Doggy Dog si Depeche Mode. Poftim? POF-TIM?!?!?!?!?! Mai tata, asta asculti tu? Da' ce-are? N-are nimic, da' asta e muzica mai asa, mai de noi. Ce naiba, asculti mixuri de DJ la 50 de ani? Mi-ce? Mu-zi-ca de club, mixuri, electro, d-alea. Io nu stiu ce zici tu acolo, muzica asta e frumoasa.
Acuma cica vrea sa-si ia baston cu maciulie si haina de blana. I-am zis ca fara palarie tot de blana, cu pana, echipamentul n-are nici un haz. Ne-a promis ca se mai gindeste.

APARATUL FOTO
Nikon D-80. N-am inteles ce-i trebuia lui tata aparat foto profesional. Ori ca face poze cu filtrul de cafea, ori cu aparatul, rezultatul e cam acelasi. Da, dar pentru filtrul de cafea nu urli o saptamina la toti aia cu imprimanta la birou sa-ti scoata un manual de 200 de pagini, ca sa te prinzi tu cum e cu pozele smechere. Am uitat toti sa-i scoatem manualul respectiv. A zbierat un sfert de ora si i-a trecut. In schimb, de doua zile, vedem cu pete. Cum te scarpini sau iti schimbi pozitia, te trezesti cu blitzu-n ochi. Asa, acuma scoate si limba [click-zzzsht!]. Hehehe, ia uite ce fatza de handicapata are!!!...

FRIGIDERUL
Cred ca tata sufera de sindromul Polului Nord. I-e frica sa nu-l prinda inghetul fara mincare. Cind deschizi frigiderul, iti cad in cap roti de cascaval, oale cu iahnie de fasole, metri intregi de cirnati, brinza, lapte, unt si oua. Plus ca nu poate sa te vada cu maxilarul imobil. Pune mina si maninca!!!!!!! Popescu sufera cel mai rau; el maninca, in general, cind apune soarele si o data la doua zile. Cind sintem la tara, in schimb, il indoapa tata ca pe giste. Si-l hidrateaza cu vin. Cit incape. Acum infrunta o adevarata tragedie. Sintem in post, pe care tata a decis sa-l tina. Asa ca magareata a picat pe Popescu: trebuie sa pastreze consumul de alcool constant. Mi-e mila de el, trebuie sa termine patru sticle de vin si una de J&B in doua zile. Si cred ca-i trece in obiective si sticla mea de ouzo. Cam nasol.

YOUTUBE
Tata n-are televizor, dar are net. Sta si se documenteaza toata ziua pe filmuletze cu pisici, desene animate si ppt-uri funny. Ride el? Trebuie sa rizi si tu. Vino repede incoace sa-ti arat ceva! Repede!!! Lasa-ma, ca spal vasele, nu vezi? Da' vino acum! Am treaba, ma lasi?! Tu n-auzi sa vii incoace?
Si uite asa trebuie sa lasi totul balta ca sa vezi cum cinta o pisica la pian / se baga in borcan / cade in timp ce doarme etc. Sau sa rememorezi desenele cu 2 Stupid Dogs. Sau cu Sylvester. Etc.

Mai avem doua zile. Ne vom intoarce acasa eu cu astenia acutizata, iar Popescu cu cinci kile-n plus. Tata va ramine sa domneasca peste domeniu, de unde ne va suna periodic si constant sa ne reaminteasca de manualul aparatului foto, de faptul ca e criza si se duce totul dracului (trebuie sa facem ceva!) sau de routerul care nu-i merge. Ca ne-a mincat in cur si i-am luat router. Ideea lui Popescu. Dar consecintele le tragem cu totii, nu-i asa?

marți, 25 noiembrie 2008

Povestea lui Cap-de-Pupaza

Vine un moment in viata fiecarei femei cind aceasta isi da mina, in mod legal si nerestrictionat, cu trusa de farduri. Asta e inceputul unui mariaj etern, in care relatia se complica, creste, adauga noi si noi elemente, se rafineaza, se labarteaza, curge, se retuseaza, se ia de la zero si se desavirseste. Desigur.

Relatia mea cu trusa de farduri e una decenta. S-a construit in timp, dupa citeva catastrofe estetice demne de luat in seama. De pilda, prima vopseala legitima si iesitul in lume aferent. Aveam vreo 14 ani si jumatate si bateam maidanele dupa o admitere la liceu plina de succes. In speta, ma reinventam, draga, ca o liceanca ce va fi fost sa fiu in toamna respectiva. Acordul matern cu privire la spoiala faciala era un must-have, ca sa pot sa ies si eu linistita din casa si sa nu ma furisez la plecare, mergind cu capu-ntre umeri si cu fata-n pamint. Odata obtinut - relativ usor - am fost exact ca o gaina scapata-n traista cu tarite. Am luat portfardul maica-mii, l-am desertat pe pat si-am inceput sa scurm cu fervoare.
Am gasit ustensila de baza: fardul de obraz. So very professional, era un Cover Girl cu trei nuante, toate indispensabile unui machiaj reusit. Cu nuanta deschisa dadeai deasupra pometilor, pentru iluminare. Cu aia medie dadeai pe pometi - accent. Cu aia inchisa, dadeai sub pometi - subliniere. Odata varsate acuarelele-n capul meu [nu vreti ca stiti in ce HAL aratam, parca eram clovnul Vasilica], am trecut la alte trasaturi care necesitau machiaj. De exemplu, ochii. Cotrobaind de zor printre creioanele dermatografe, ma hotarasc la unul verde. Eram toata in negru, dar dermatograf negru nu exista. Il iau pe ala verde si-mi trag doua dungi pe pleoapele de sus. Hm! Sa echilibram putin si sa ne mutam si-n zona inferioara. Dupa alte doua mizgaleli, imi iese o fatza de nevasta lui Dracula in mizerie. Nevasta, nu Dracula. Ochii aratau ca dupa o saptamina de batai sustinute, perioada de dupa, cind vinataile o vireaza in verde convalescent. Ce mai conta? Eram machiata dupa reguli? Eram. Ruj sa-mi placa n-am gasit [slava Domnului!], asa ca las gura pe stil nude si-o intind pe usa. Cred ca n-am auzit atitia te-ai machiat?!?!?! in viata mea. Oaie proasta ce eram, n-am sesizat ca intrebarea moare acolo si ca n-o urmeaza nici un compliment. Crapam de mindrie si tineam capul sus si teapan, de parca inghitisem un bat.

Dupa patru ore de plimbat moaca prin jurul blocului, revin la baza. Sun la usa, mama vine, deschide si ride. Si ride, si ride, si nu se mai opreste-n veci. Ce-ai, draga, de behai asa? am intrebat-o eu, suspicios-dezamagita. Mama nu putea sa tina trei vorbe coerente. Se sufoca. Ma impinge la oglinda. De unde se uitau la mine niste obraji rosii in degrade, ca vopsiti cu bidineaua, peste care clipeau niste ochi naclaiti in verde, cu dermatograful intins pina-n sprincene. Aratam ca o carte de colorat peste care navalise grupa de virsta 0-3 ani. Gorgonele, Meduza, harpiile si restul de dihanii imi faceau o palida concurenta.

Si mi-a oarecum trecut. Am mai avut o epoca, printr-a 12-a, cind consideram ca mie nu-mi sta bine decit cu ruj foarte deschis si sidefat. Aratam ca sculata dupa icter. Sau hepatita. Sau... orice alta boala care te face sa maninci creta, de exemplu. Ah, si cind te gindesti cit de simplu imi este acum, 15 ani mai tirziu, sa nu ma machiez deloc...!

sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Za Grup, The City si-o pisica

Vinerea e seara traditionala de socializare si behaieli. Magaretele rezervarii cad, in general, pe Mufi [Cristina, adica]. Cu tot cu gasit ideea de locatie. Dupa indelungi documentari, Mufulina incaseaza o ploaie de verze si rosii stricate, pe principiul da' in alta parte n-ai gasit?!?! / acolo e naspa / e scump / am fost eu si e de kkt / nu acolo, ca n-au narghilea. Toate aceste opinii sint singulare si individuale, aplicindu-se pe rind la fiecare varianta propusa, cit s-o darime de tot.

De pilda aseara, in jur de ora 7, ramasitele zilei s-au impachetat, s-au suit in Fifi si s-au indreptat spre - in principiu - La Roca. Colegul Luci, venit in vizita de la Timisoara (Luci este si el membru Za Grup, atita doar ca-l vedem mai rar, din pricini geografice), se atinea cu daruire dupa masina mea, ca nu stia drumul. Restul erau imprastiati care-ncotro, urmind sa ne reunim la destinatie. Cind o gaseam.
In timp ce stateam nas in cur la blocajul de pe Petricani, suna telefonul mufesc:
- Alo, da!
- ...mdeci eu sustin sa nu mergem acolo, stiu eu un loc in alta parte, pe Schitu Magureanu, l-am descoperit cu Misache si Labutza intr-o mduminica...
(Lezorei are un accent foarte ingrijit, care-i iese uneori pe nas)
- Si cum se cheama?
- ...mnu stiu exact, dar e pe dreapta, pe Schitu mMagureamnu..
.
Mufi e impaciuitoare. Inchide telefonul si-mi comunica cum ca s-a schimbat destinatia. Pe mine chestiile astea ma enerveaza:
- Ceeeeeeeee?!?! Lezo iar a baut gaz?!?! Ce facem, mergem in crengi pe dreapta si cautam un loc care nici nu stim cum se cheama? "Da, buna seara, aveti cumva narghilea si ati vazut trei baieti aici duminica trecuta"?!? Bai, ce ma scoate din sarite...!
Intre timp, Luci a suferit stoic toate consecintele nervilor mei, pentru ca uitam sa semnalizez si treceam, in general, pe galben. Ajungem cu chiu, cu vai, la prima oprire (locul de pescuit Popesc), ne asamblam si ne indreptam veseli cu tot convoiul spre Schitu Magureanu. Strada se afla in reparatie. Prin ocolisuri, il pierdem pe Luci, acum insotit si de Cristina, si iesim la dracu' cu carti, undeva in Popa Tatu, o strada plina de case de tigani, fara locante si care nu e Schitu Magureanu.
- Ma pisoi, ia suna-l tu pe Misache si vezi unde mama dracului am ajuns, ca Lezo habar n-are de capul lui. Asta nu e Schitu Magureanu si, oricum, am ocolit ca timpitii.
Se dovedeste ca cica acolo e, casa aia cu magazin de narghilele linga (nu e nici un magazin, nu stiu ce dracului au vazut ei cind au fost), parcam si ne punem pe descurcat Luci si Mufi, care se dadeau in gargarite de mama focului, facind al treilea cerc prin locuri prin care mai fusesera deja...

Intre timp, descoperim ca la crisma respectiva e totul ocupat. Ne punem pe asteptat, macar sa fim toti la un loc, si vedem noi dup-aia. Eu livram instructiuni telefonice de descurcare, dintr-un copac se auzeau niste mieunaturi jalnice. Hait! Cat in distress, mayday, mayday! Popescu pleaca viteaz spre pomul cu pricina, la poalele caruia un necunoscut sensibil si cu suflet mare incerca sa dea jos potaia cu un parasolar de masina.
Ajung si Luci cu Cristina. Parcheaza si se alatura grupului-de-sub-pom. Ce faceti? Incercam sa coborim mitza. Lasati-o, ca se da jos singura. Nu, ca-i mica si proasta. Necunoscutul se descurca admirabil si face rost de un scaun de bucatarie, din ala cu patru picioare si fara spatar [ce dracu' e in capul meu?!?!? toate scaunele au patru picioare! ma rog...]. Se urca pe el, noi i-l tinem, n-ajunge la pisica. Conducerea este preluata de Popescu, care se catara EL pe scaunul respectiv, in timp ce necunoscutul impingea pisica cu parasolarul, de pe partea cealalta. In cele din urma, mitza cade julietic in bratele Romeoului de Popescu, care mi-o preda fericit. Ne stringem miinile cu necunoscutul, care se urca in masina si pleaca, iar noi raminem cu javrutza in brate. Popescu o verifica amabil sub coada - e fetita! - si ne uitam unii la altii pret de doua minute. Ce facem cu ea? O bagam intr-o curte. Si daca sint ciini? Urmeaza citeva cuvinte ireproductibile din partea baietilor. Cazam javruta, care toarce fericita, si ne indreptam spre masini, pentru a merge la o cafenea indiana de pe linga Gara de Nord.

Ne-a mai luat o ora. Ne-ar fi luat mai putin, daca Misache n-ar fi sunat EXACT cind i-am zis lui Popescu uita-te pe strada asta pe linga care trec si vezi daca nu-i acolo. Evident, preocupat de batut apa-n piua cu astalalt, Popescu s-a uitat prin dinti si-am ratat. Dupa ce am pieptanat toate stradutele din zona pret de-un plin de benzina, ajungem de unde am plecat si gasim Ramayana vietii. Parcat, injuraturi usurate, bestelit absenti care mai rau ne-au incurcat. Intram, gasim locuri, ne asezam si dam cu dintii de un majorat. Nu-i nimic, ca-s la subsol si nu fac galagie. Consecinta neplacuta a fost ca bairamul respectiv a umplut toaleta cafenelei cu tot ce are HaiFaivul mai frumos si mai under-aged. Exemplarele intrau in grupuri compacte si interminabile, ca sa-si refaca machiajul. Fi-r-ati ale naibii de giste penale! Eu am baut ceai si-mi trebuie pirtie!!!!!

Apar si restul: Labutza, Lezo, Misache si Zapa. Se sta pina pe la 11 jumate, se birfeste, se leorpaie ceai, se fumeaza si se pleaca spre casa. Pe drum, Popescu a oftat interminabil dupa pisica aia salvata. Ma tem ca azi ma paste un drum pe Popa Tatu, ca sa salvam potaia definitiv, la noi acasa. Da' mai vedem.

joi, 20 noiembrie 2008

10 chestii nu-mi plac la mine

[Ştiţi, era filmul ăsta, pe care l-am parafrazat. Foarte drăguţ filmul. E făcut după "Îmblînzirea scorpiei" a lui Shakespeare. O fi vreo legătură...]

1. Rîd în timp ce vorbesc şi invers. Rezultă o behăială indescriptibilă, din care interlocutorul nu înţelege nimic. Şi mă pune să repet.
2. Zbier la alţii. Dar ei n-au voie să zbiere la mine.
3. Pisez un subiect enervant pînă îi destram nervos pe ăia care m-ascultă.
4. Mă enervez cînd mi se demonstrează că n-am dreptate.
5. Mi-e greu să controlez instinctele de spulberat ăla-care-mi-a-arătat-că-n-am-dreptate. A-i rupe capul pare o soluţie nemaipomenită.
6. Înjur atît de îngrozitor în trafic, încît roşesc şi stîlpii pe lîngă care trec.
7. Dacă tu ai trei prune, dă-mi mie două. Eu n-o să-ţi dau nici una; şi nu-mi cere, că mă enervezi!
8. Mă văicăresc pe perioade lungi. Atît de lungi, că uneori mi se par şi mie lungi. Ştiţi voi.
9. Vorbesc tare. Chelnerii şi lumea din restaurante apreciază asta în mod deosebit.
10. Să n-ai alţi dumnezei în afară de Monica. Nimic nu e mai frumos / grozav / suprem / etc decît mine.

[11. Mint. Nu-mi plac chestiile astea la mine aşa, teoretic. Dacă nu-mi plăceau deloc, probabil că pînă acum puneam fundul la bătaie şi le schimbam. A, totuşi aia cu rîsul... Aia e chiar iritantă dincolo de orice limită.]

marți, 18 noiembrie 2008

Citi ani ai, puisor?

Nu stiu, tanti. Pe cuvintul meu. In buletin scrie ca 28, conform ultimelor evenimente.
Dac-o-ntrebi pe vinzatoarea de ziare din Cringasi, cu care m-am ciondanit ultima data, o sa-ti spuna ca 16.
Daca ma iei pe nepregatite, spun ca 26.
Daca te uiti in capul meu, variez constiincios intre 7 si 45 (mai greu e cu valorile din mijloc, da' na, ma straduiesc sa ma mentin).
Dac-o-ntrebi pe mama, o sa-ti spuna ca aproape 30, dupa care o sa ma puna s-o sun cind ajung acasa, sa fie ea linistita ca e totul in regula. [in fiecare seara (!!!!)].
Daca te uiti la ce chef am sa duc viata de adult, am 18.
Daca te uiti la mine, nu stii ce sa spui.
Cica sindromul asta, al lipsei de identitate cronologica, e un lucru firesc. Imi amintesc cu duiosie nu pragul de 20 de ani, ci ala de 21, cind trebuia sa ma gindesc bine inainte sa raspund, firesc, ca am 19 si sa ma simt prost cind imi aduceam aminte ca schimbasem prefixul. Imi amintesc si faptul ca la 20 de ani decretam scortoasa ca la 25, o sa am casa mea, o sa fiu maritata si o sa am un copil. Casa mi-am luat la 27, iar maritisul si copilul sint o perspectiva la fel de indepartata ca atunci. De data asta, constient, slava Domnului! :)
De ce nu stiu citi ani am, de fapt? Pai... na, oi fi victima sabloanelor. Aren't we all? De pilda, Popescul, intr-un avint neasemuit de clasificare a mediului inconjurator: iubi, mai sint si la noi un copy si o art directorita cuplati, da' ei sint batrini... Pai cum, citi ani au? A, bosorogi, au treizeci si-un pic. Popescul are 25.
Probabil ca si-n capul meu virsta celor 28 de ani s-o fi asociind cu alt stil de viata si cu alte chestii pe cap. De exemplu, la anul fac 10 ani de la terminarea liceului. Ai mei, cind le-a venit rindul la chestia asta, aveau deja un copil de 5 ani. C'est moi, desigur. Eu am sa ma laud cu o masina, o garsoniera si doua mitze. Astea realizari! Adica stai asa, SINT realizari! Pai ce, eu vreau copii? Nu, Doamne iarta-ma! Vreau maritis? Nu, Doamne fereste! Pai si atunci...? Mda. Ideea e ca ei si-au asumat alt soi de responsabilitati la o virsta la care eu n-aveam nici cel mai vag chef s-o fac. Si nici n-am in continuare. Pentru ca unde s-a mai vazut un copil sa creasca alt copil? Acuma ziceti si voi!...

vineri, 14 noiembrie 2008

Nu va suparati, cit aveti ceasul desteptator?

Sint un mic animal imprevizibil. In sensul in care nu pot sa spun niciodata la ce ora o sa ma trezesc. Altii stiu ca se culca la 2 noaptea si se trezesc la 10. Sau se culca la 3 si se trezesc la 3, a doua zi. Sau se culca la 1 si pling de nervi cind le suna ceasul la 8. Ei bine, primul meu "cucurigu!" se da la tot felul de ore. Care de care mai timpite. Ce parere aveti de 4 dimineata? Sau de 5 si un sfert? Sau de 9.30? Desigur, ma si culc la niste ore la fel de timpite, dupa barometrul majoritatii. De pilda, e stiut in cercul meu larg ca Monica la 10 seara se baga-n pat. Sau la 9. Ihi, gaina. Mai are si momente in care la 8 jumate casca de-i troznesc falcile, iar la 8.40 pufaie dusa, cu nasu-n perna. Asa. Ma antrenez pentru virsta a treia, si? Problema e atunci cind trebuie sa ma trezesc. Eu sint din specia careia nu-i trebuie alarma. Nu ma trezi cu alarma, ca (a) ma enervezi crunt si ingrozitor (b) nu e nevoie. Voi fi treaza cu mult inainte sa se auda primele triluri.
Programul meu monicesc solicita ca la 7 si un sfert sa deschid un ochi, la 8 fara zece sa ma bag in dus si la 8 jumate sa ies din casa. Mhm, sigur ca da. Sa luam ca pilda dimineata de azi. La 5.30 am inceput sa fojgai in pat. Dupa trei rotatii complete pe fiecare parte, m-am uitat la ceas. 6 fara zece. Mama ma-sii de treaba! Mai e o ora jumate pina sa ma trezesc. Fojg-fojg. Poate mai adorm o tura. Fojg-fojg. La "vezi sa nu!" am tulit-o in bucatarie, meditind:
- m-am trezit la 5 jumate
- voi fi mincat micul dejun pe la 6.30
- in jur de ora 10, se vor auzi mieunaturile mele prin toata firma: Mi-e foameeee! Comandam? Ziceti! Ziceti! Da' mi-e foameeeee! Cine are ceva de rontaiiiiiiiiit...?
- datorita unui farmec aparte, voi fi strins minim 5 ciuguleli de la tot atitia milosi, pe care le voi consuma pina in ora 13. Exact atunci cind vine mincarea. Din care voi ceda jumatate oricui pofteste sau cosului de gunoi.
- la 16.30, imi va fi foame iar. Plus un somn ingrozitor.
- la 18.30 / 19.00 / 20.30, o voi tuli spre casa.
- la 20.00 / 20.30 / 21.15 voi fi ajuns, imi voi arunca incaltarile - cu bolta - pe hol, voi sari in pijama si ghici ce-o sa urlu? Mi-e foameeeee! Mi-e sooooooomn!
- in jur de 22 si ceva, se va cinta "Noapte buna, Monica!"
...iar a doua zi... Da, desigur, ati ghicit: la cel mult 7 fara ceva, eu voi bintui prin casa.
Si stiti care e tragedia? Miine, de exemplu, e simbata!

sâmbătă, 8 noiembrie 2008

Sint sarbatorita 2.0,...


[de pe Jeg, bineinteles]

... iar ei sint bloggerii carora le multumesc, oriunde s-ar afla:
Zappy
Basty
Darius - mereu in brate
Hudrea [LE: cica Hudrea nu trebuie multumit. Darius detine dovezi in acest sens. Dar eu am inima larga... Il las aici]
(si omul cu logistica, zis si Vecinul-De-Business-Park)

Ihi. E ziua mea. Panglici. Ovatii. Urale. Turle si sobe. Am facut 28 de ani.

duminică, 2 noiembrie 2008

And then reality kicked in...

EPISODUL I:
O liniştită după-amiază de sîmbătă, în cartierul Cotroceni. Popeştii se află în plimbare, iar Monica găseşte o mîţă cocoţată pe nişte tomberoane, în dosul unui gard.
MONICA (se apleacă la nivel, deosebit de interesată de pisica respectivă): Miau!
PISICA (total lehămetisită): Miau...
MONICA (topindu-se de drag): Mîţă mică... miau!
PISICA (cu infinită milă şi condescendenţă): Miau.
MONICA (insistînd): Miau! Miau! Miau, miau!
POPESCU (răbdare îngerească): Iubito, iartă-mă că te întrerup în timp ce miauni atît de frumos la gard, dar a început să plouă...
****************
EPISODUL II:
Popeştii tropăie prin Plaza, în aşteptarea începerii filmului. Poartă obişnuitele lor conversaţii:
POPESCU: ... da, ce-mi place mie că tu citeşti chestii şi dup-aia mi le povesteşti şi mie şi (rînjeşte fericit) mă scuteşti de un efort.
MONICA (culmea şmecheriei metaforice, priviri lungi): Da, iubitule, eu sînt audiobookul tău.
POPESCU: Ei, nici chiar aşa, că audiobookul îl opreşti cînd vrei...

vineri, 31 octombrie 2008

Alo, politia? ...Lasati!

In data de aproximativ 6.10.2008, autori necunoscuti mi-au demontat si ciordit oglinda laterala stinga de la autoturismul marca Ford Fiesta de culoare visinie, proprietate personala, cu numarul de inmatriculare care-este, aflat in parcarea complexului comercial SIR, Sos. Virturii nr. 1, sector 6. Declar ca nu sint in dusmanie cu nimeni si nu suspectez nici o persoana cunoscuta mie de comiterea faptei. Buuuuun. Mentionez ca la descoperirea infractiunii am facut o criza de nervi si l-am sunat pe Popescu sughitind de plins ca sa-i explic. Iar Popescul meu a luat atitudine si a futut un mail in eter la relatiicupublicul@politiaromana.ro, in care explica furios cum el, cetatean cinstit, si-a lasat masina, de buna-credinta, doua zile in parcare si tiganii aia care cer taxa s-au razbunat etc etc. Intre timp, eu mi-am inlocuit oglinda si viata a curs linistita inainte. Acum vreo saptamina, vine Popescul victorios cu un mail in dinti: Iubita, ia uite, mi-au raspuns aia de la politie!!!!! Cica sa-l contactez pe nustiucare, de la sectia 21. Vai, ce minunat, am invins hidra birocratica blablabla, acum putem s-o lasam balta. Noi, nu si ei. Sefule, politia insista. Aia i-au mai trimis un al doilea mail in care cereau sa-i contacteze de urgenta. De urgenta i-a ignorat si Popescu.

Ei si aseara, pe cind eu si Sister stateam linistite in casa, iar Popescu petrecea de zor la agentie, cip-cirip la usa (soneria noastra face ca un graur beat). Doi civili simpatici s-au recomandat a fi de la Politia Judiciara, Sectia 21. Venisera sa-l identifice pe Popescu Ionut care a trimis mailul de sesizare a unui furt - caz penal - si care acuma tace milc de nu pot sa inainteze cu dosarul deja deschis, ATENTIE!!!!!, in urma unui e-mail. Sapte cruci si-o cruce-adinca, domnilor, stati asa, poate va ajut eu, ca stiti, masina din poveste e a mea. A dumneavoastra, domnisoara? Pe scurt, haideti la sectie, sa dati o declaratie, ca stam cu dosarul atirnat. Si va trebui sa vina si Popescu Ionut, ca el a facut sesizarea. Pai bine, stati sa ies din pijama si va insotesc.

Si i-am insotit. M-au dus elegant cu masina si am ajuns intr-un birou din ala de institutie, stiti voi, fichete de tabla si mese cu scaune de PAL, plus vopsea verde pina la jumatatea peretilor zugraviti in rest cu huma. Am primit doo cuoli albe si suptiri, indoite ca sa lase spatiu de indosariere, un pix zgiricios si o dictare de patru pagini. Pe care le-am scris de mina. Doresc sa mentionez ca pe parcursul intregului proces am ris cu lacrimi, ajutata probabil de faptul ca domnii politisti erau al dracului de incintati ca le-a picat si lor pe cap un pacient normal si disciplinat. In timp ce relatam cum domiciliez fara forme legale la adresa Popescului si cum mi-a disparut oglinda din parcare, cei patru politisti care "faceau grupa" in seara respectiva (adica stateau la prindere pentru sesizari si diverse reclamatii), mi-au impartasit din dureroasele lor experiente cazuistice.

De exemplu, pustiulica de doi metri cu aparat dentar (cred ca avea vreo 23 de ani) era fericitul cistigator al cazurilor cu betmeni. Adica toti aia care se azvirleau de la etaj picau pe tura lui. Precizez faptul ca termenul de betmeni era folosit de toata grupa in cauza si era clar ca le intrase in vocabular. [precum si duioasa gratulare niste tarani!, pe care si-o azvirleau reciproc la intervale periodice. Sa mai zica cineva ca Politia Romana s-a simtit jignita de spotul cu pricina...!] Asa. Deci asta micu' era cu planorii.
Altul era cu nebunii. Citeva experiente dureroase si repetate, caci reclamantii au domiciliu stabil pe raza lui:
- balconul in care se intra periodic prin efractie de catre niste extraterestri care consuma din muraturile aflate la borcane. Nu vecinii, nu hotii, nu pamintenii. EXTRATERESTRII.
- tentativele zilnice de asasinat prin injectia Kilotox administrata in tevaraia de la baie. A unei babe. Pe care vor s-o omoare vecinii. Este imposibil de lamurit ce inseamna injectia Kilotox, precum este imposibil de calmat si criminalistul ala care s-a deplasat de zece ori la nebuna acasa, la fiecare sesizare, ca sa ia probe la ceva ce nu exista.
- necunoscutii care intra periodic in casa unei doamne, ii iau hainele, i le poarta si apoi i le lasa pe pat. Si asta se intimpla si dupa ce a iesit din spital, unde a internat-o familia timp de un an. Stiti voi ce spital.
Pe tura celui de-al treilea cad absurzii:
- garajul de beton care a fost furat din fata blocului. Il ridicase nevasta cu ADP-ul, deoarece la procesul de partaj ii revenise ei.
- ceasul de mina furat. Care ceas? Cum care ceas, dom'ne?!?!? Uite, asta! Avea o scuza: era beat mort
- ciinele rapit din motive de razbunare si pentru a fi vindut. Era o rasa frantuzeasca foarte rara: Maidanaise Tomberonaise. S-a dovedit ca javra fusese scapata din lesa la o plimbare prin parc si s-a intors acasa dupa trei zile. Stapinul sau de 80 de ani ii cauta si acum cipul implantat sub piele, prin care dusmanii ii asculta telefonul. Te doare capul.
- roata de rezerva furata acum un an, care a fost gasita si recuperata. Dupa ancheta, i s-a demontat hotului de pe masina, care hot o folosise cu incredere. Reclamantul a refuzat sa-si ia roata inapoi, pe motiv ca nu era a lui. A lui era noua si nu se umblase cu ea.
Etcetera.
Desigur, mai aveau si alt gen de cazuri, dar am observat ca nu dadeau prea multe detalii despre injunghiati (tocmai plecau la un caz in Drumul Taberei), droguri si crime. N-am stat prea mult sa ma intreb de ce.
Intre timp a aparut si Popescu, a tras si el o scurta la mina dupa dictare, apoi ne-au dat cafea si ne-au dus acasa cu masina. Am luat si criminalistul cu noi, care a trebuit sa faca poze la masina mea si la oglinda dezafectata.
In afara de snoavele cu pricina, mi-a placut in mod deosebit faptul ca:
- nu m-au amendata ca am o adresa pe buletin si alta in permis si talon
- nu m-au amendat ca domiciliam fara forme legale undeva
- nu mi l-au poprit pe Popescu la arest pentru fals in declaratii initiale
- au platit ei cafeaua de la automat

Azi iubesc Politia Romana. Aseara m-a iubit ea pe mine.

joi, 23 octombrie 2008

Cum maresti un A4?

[Il printezi A3, desigur. And credits -hăhă! - go to puncte-puncte. Cu drag si respect, bineinteles.]

sâmbătă, 18 octombrie 2008

De pe sîrmă adunate

Rufele nu-mi plac decît atunci cînd le cumpăr sau cînd le port. În rest, aş prefera să nu le văd în faţa ochilor. Etapele coş-de-rufe - maşină-de-spălat - uscat-pe-sîrmă mă nenorocesc cu nervii.
Am încercat să trec cu inima uşoară peste tot ce însemna porcăria asta de spălat rufe. Doar am încercat; am descoperit că n-am cum. Aşadar, mă descurc şi eu cum pot. Iete, de exemplu, azi. E sîmbătă. Coşul de rufe dă pe-afară. Necesită o monică, să-şi calce pe inimă, să se urnească şi să-l mai golească niţel.
Etapa 1: sortatul.
Se scormoneşte cu fervoare prin coş. Se analizează cu atenţie dacă alea gri pot să intre cu alea negre. Se scrîşnesc dinţi la adresa tuturor şosetelor desperecheate. Se evaluează ochiometric moviloiul rezultat lîngă coş. Se iau porcăriile-n braţe, se traversează sufrageria şi se leapădă grămadă la gura maşinii de spălat.
Etapa 2: îndesatul.
Se descoperă că evaluarea ochiometrică a dat greş. Moviloiul e puţin peste capacităţile maşinii. Se ia 90% din el şi se bagă în maşină. Restul de 10% se introduce cu atenţie oriunde există un pic de spaţiu. Se încearcă închiderea ermetică a uşii. Nu se reuşeşte din prima. Se reaşază puţin interiorul şi se împinge cu nădejde. Uşa face clanc! şi se în sfîrşit închide. Se conectează toată măţăraia, se setează programul şi se ascultă cum apa începe să curgă în maşină. Se revine în sufragerie şi se priveşte cu jale spre toate micile articole care au căzut la transport şi acum nu mai pot acomodate cu suratele lor, deja intrate în program. Se pizduie şi se blesteamă în mod furios, pînă la trecerea temporară a nervilor.
Etapa 3: eliberatul balconului.
Se începe cam în momentul în care programul s-a terminat deja de o oră şi există temeri cum că rufele alea or să se destrame dacă mai stau mult ude şi înghesuite. Se evaluează efortul din priviri: două încărcături întinse pe parcursul unei săptămîni. S-a uscat şi mama lor. Se fumează cu năduf o ţigară şi se produce o aruncare curajoasă în junglă. Se înjură din inimă umeraşele care cad în cap. Al meu. Se pleacă cu noul maldăr în sufragerie şi se înşiră pe canapea, unde se vor odihni preţ de altă ţigară. Timp de o oră, se vor împături, netezi, împerechea, stivui, alinia, categorisi. Se transportă pe căprării în dormitor, unde se bagă în şifonier (mai durează şi asta o mie de ani). Se revine în sufragerie. Ţigara numărul 3.
Etapa 4: întinsul propriu-zis.
Se pleacă spre baie, pentru a lua un coş. Se ţine capul în traistă pe tot parcursul operaţiunii, astfel încît la revenirea în sufragerie se priveşte cu nedumerire coşul gol. Se execută o întoarcere spre baie, unde se descarcă tot conţinutul de rufe acum-curate din maşină. Tîrîş-grăpiş, se aduce încărcătura prin sufragerie în balcon. Se vîsleşte cu atenţie prin coş şi se selectează zdrenţele, după principiul asta-pe-sîrmă, asta-pe-umeraş. Se întind muşchii la maxim încercînd să se ajungă la sîrmă. Se ia un scaun şi se cocoaţă monica pe el. Se ia contact grijuliu cu sîrma, avînd grijă să nu scăpaţi monica. Pe geam. Se distribuie udăturile după greutate şi nuanţe. Se coboară monica de pe scaun şi i se şterge fruntea. Se ogoieşte încet, cu cafea, ţigări şi promisiunea că-şi ia ceva frumos de la ZARA.

Se apucă vecinul de jos de gătit ardei umpluţi / sarmale / friptură de oaie şi orice alt lucru din categorie. Rufele se usucă încet, căpătînd o aromă specială.

duminică, 12 octombrie 2008

Alo, mă vezi? Da' mă vezi?!?!? Dă click!

Să ridice mîna cine are:
- părinţi cu net
- părinţi cu Yahoo ID
- părinţi cu webcam
- părinţi care ştiu să le folosească.

Acum, că am stabilit grila, să mergem mai departe. La noi în familie se îndeplinesc, teoretic, toate baremele. Teoretic. Să zicem că, dac-ar fi, bursă ar lua mama. Deşi ar fi bursă parţială, că mai are mici scăpări. De exemplu:
Monica: deci
Monica: stop
Monica: suna tu
Monica: hai
Monica: ca la pruosti
Ma'sa: nu mai am unde sa sun ca acu e ceva cu recording si cu un ceas [fereastra de voice call]
Monica: inchide aia
Monica: si suna iar
Monica: su-na!! suna odata, mamo!!!!!
Monica: inchide fereastra aia
Ma'sa: da´ sunaaa, nu auzi?
[reuşise să blocheze tot şi suna numai la ea-n cap şi-n calculator]
Totuşi, mama ştie să dea "appear offline" doar la ăia care trebuie (uuuuu!, bineee...!), înţelege cum e cu webcamul şi cu voice call etc. O scrînteşte periodic, ca mai sus, dar şade bine la capitolul expertiză. Aşadar, coroniţă.

Locul II: Popescu Sr. Gadget-oriented ca şi fi-su, are de toate, inclusiv webcam, căşti şi microfon. Singurele lucruri pe care le-a uitat au fost ID-ul şi parola. Drept pentru care, vrînd să vorbească cu Popescu Cel Mic, s-a logat vesel pe userul lui Sister, care dăduse "remember my ID and password". Tragic. Toată lista de colege gureşe de-ale fie-sii a dat năvală ca la miere:
A: Fatăăăăăă, ce faci acolo?
B: Aloooooo! C fci?
C: Te poop!
D: Diana, eshti?
E: .....
Între timp, Sister negocia amarnic la telefon delogarea: Da´ închide-l, dom´ne, n-auzi?!?! În-chi-de-l!!! Dă-i sign out!!!! Vezi să nu! Dom` Popescu se distra cu lacrimi, iar Sister se dădea de ceasul morţii, în timp ce lista i se înşira amabilă fereastră după fereastră, cu tot felul de abordări gureşe şi kul. Hăhă!

Locul III din III cu corigenţă şi repetenţie: tata. Praf. Muci. Habar n-are. Azi am încercat timp de o jumătate de oră să vorbim pe Yahoo. Nu-şi mai găseşte messengerul. I l-a instalat unul dintre cunoscătorii care erau prin zonă. Nu-şi mai găsea webcamul. L-a găsit, dar nu reuşea să-l instaleze. Ghidaj exclusiv telefonic:
Monica: dă click în fereastră şi dă accept
Tac-su: unde să dau, mă, click?! [spre asistenţa nevăzută: unde să dau click?!?!]
Monica: în fe-reas-tră, mama ei de fereastră... La webcam. Dă-i accept. Mă vezi?
Tac-su: te văd, dar mă văd şi pe mine...
Monica: normal că te vezi şi pe tine! Invită-mă să-ţi văd camera!
Tac-su: de unde?!?!?!?!
Monica: din meniul de webcam din fereastra cu mine
Tac-su: care fereastră cu tine?!?!?!

Cuvintele sînt de prisos. Singurul lucru util sînt înjurăturile, care s-au schimbat din gros, cu năduf şi paşti, la adresa a şapte generaţii de Yahoo builders. Tata e creativ din punct de vedere lingvistic. Cu toată creativitatea lui, a rămas cu buza umflata şi s-a mulţumit cu toată aparatura înşirată pe masă, cu o convorbire telefonică şi cu nervii mei făcuţi praf. Că el nu ştie decît Skype şi să-mi pun eu Skype dacă vreau să vorbesc cu el. Lăsaţi!

Mă întreb ce-o s-apară peste 30 de ani şi cum or să se înfurie copiii noştri la noi pentru că avem două mîini stîngi cînd vine vorba de chestia aia. C-aşa-i cînd ai o tehnologie şi două generaţii care trag de ea.

miercuri, 8 octombrie 2008

O nedumerire scurta

De ce dracului pun posturi asa lungi? Nici eu n-am rabdare sa le (re)citesc. Oare sa le mai scurtez? Ma lamuresc eu la postul viitor, cind mi-o veni sa-l scriu si pe ala.

Da' ce lene mi-eeeeeeeee...!

sâmbătă, 4 octombrie 2008

Nu va suparati, aveti un cadou?

Ieri, incintatoarea asociere Monica-Popescu a implinit un an de existenta. La multi ani, dragalasilor, sa va fie de bine, sa fiti sanatosi, sa va bucurati unul de altul; vaaai!, cind a trecut un an?!!, bravo! etc.
La o ocazie de genul asta, cred ca cea mai mare bucurie e alegerea cadoului. Mie, una, imi place sa planuiesc, sa ma gindesc, sa mestec optiuni si sa - daca se poate - iau prin surprindere. Daca se poate. Insa ultimele saptamini au fost un cosmar pe doua picioare (ale mele), iar ziua de ieri le-a pus capac: am avut o intilnire de work care a durat de la 13.00 la 18.00, undeva depaa-aaarte, departe, de m-a lasat lifeless, thoughtless si, cel mai important, cadouless. Hait! Ce fac? Dimineata fusesem trezita sarbatoreste, cu cadoul sub nas, muah-muah, la multi ani, adincind si mai tare hotarirea de neclintit: diseara ma intorc cu un cadou!!!!!
Zis si facut. La 6 am explodat pe usa alora, pe la 6.30 am ajuns la Mall Vitan. Capiata de atitea posibilitati (tricou de la Esprit? hanorac de la Springfield? sapca?), ma luminez ca neonul: gadget, frate! Guys love gadgets (and gadgets love them, sa fim cinstiti). Si-am zburat la etajul 3, la Media Galaxy, unde m-am oprit fix in standul de Apple. Eram hotarita rau:
- Nu va suparati, aveti Time Capsule?
Pustiulica ridica ochii la mine:
- Nu, imi pare rau.
- Dar cine are?
- Pai... nu stiu. Incercati in Plaza sau la i-Style.
- Si astia unde sint?
- Bulevardul Natiunile Unite, stiti, blocurile alea gemene...

Ma uit la ceas: 19.11.
- Pina la cit au program?
- Pai nu stiu sa va zic...

O sterg pe scari in jos, meditind. Scot telefonul si sun la cei doi Adrieni (Misi si Lezo), incercind sa aflu daca. Ala mare nu raspunde, ala micu' se conecteaza amabil la net si-mi zice ca au pina la 8. Ii pup mina si zbor spre parcare. (In timp ce fugeam ca maniaca, suna si ala mare sa se intereseze da' ce treaba am cu el?, e asa de urgent? N-am cadou pentru Popescu inca, lasa-ma!!!!!!)
La 19.42 incurcam circulatia la adresa. Curgeau masini din toate partile, eu cautam disperata loc de parcare, oprita in mijlocul drumului, iar restul soferilor ma injurau sirguincios.
19.45: busesc usa de perete la i-Style. Aratam precum Cruela fugarita de 101 dalmatieni:
- Buna seara, Time Capsule aveti?
- Nu stiu, sa verificam....
(5 minute ma incolo) Da, avem. Una singura. De 1 TB. Vreti s-o vedeti?
- Mai intrebati...!

Se coboara o cutie mica si grea. Poftiti! Da, mersi. Ma uitam precum curca-n lemne. Descopar codul de produs: 2037,39. Ma prind ca nu e cod de produs. E pret in RON. O scap cinstita: daca ma duc cu asa ceva acasa, maninc bataie. Popescu ma avertizase serios ca lui nu-i trebuie cadou, mai ales ca parte din MacBook Pro a fost sponsorizata de mine, in vederea acestei ocazii de 1 an. Intelegeam sa ma duc cu ceva, dar nu cu ceva care costa cit o treime de Mac. Vinzatorul se uita cu compasiune la mine: O vreti pentru cadou, nu-i asa? Poate va gasesc una de 500GB, dar va fi disponibila miine. Mii-ii-neeeee?!?!?! Mie-mi trebuie AZI. A-Z-I. Adica stiti, in seara asta.
- Are Mac?
- Da. Book Pro
.
Si da-i la optiuni: mouse? Nu-i trebuie. Boxe? Nu-nu-nu, lasati... imi iubesc urechile si ele pe mine! Un hard extern? Mda, ar fi o idee. Si-asa foloseste iPodul pe post de flash. ...i-Pod?!?! i-POD!!!!!!!! Hahahahaha!, ura, am gasit! Sa eradicam micul nano, care e deja vechi si amarit. Sa ne gindim la toate calatoriile cu metroul, in care pisoiul de Popescu se plictiseste mai rau ca-n trafic. Sa ne gindim la ecran lat, la capacitate mare, la filme si la 8oGB. Sa ne gindim la ASTA.
Si s-o cumpar! Era deja 20.30. Aia ma asteptau rabdatori. Huse aveti? Avem. Am luat o husa care contine, de fapt, trei huse, si m-am carat.
Am mai stat o ora-n trafic si-am ajuns. Acasa aveam un Popesc iubaret c-un buchet de trandafiri. Si mi-am descarcat si eu surpriza. Care acum sta la incarcat.
Gadgets really rule!

joi, 2 octombrie 2008

In 100 de metri, virati brusc la dreapta...

Ieri a trebuit sa ma duc in dezlegatie, pe linga Pitesti. Curtea de Arges, mai exact; localitate frumoasa, de deal si munte, in care ajungeam la prinz si plecam dupa-masa. Rrrrrroadtrip, fetelor, yeeeeeyyyii!, fiti atente: plecam la 9.00 de la Lujerului, iesim pe autostrada si la 12 ajungem numai bine. Am lasat-o pe Fifi in parcare si-am plecat cu Fufu, caci Popescu a fost generos si mi-a dat-o, cu tot cu detector de radar si GPS. Adica i-am cerut-o eu. Ca sa fiu cinstita. Ca e mai puternica si m-ajuta mai bine la depasiri. Si ca are comuter de bord. Si gadgeturi precum detector de radar si GPS. Si GPS. Si GPS. Mda.
Iesirea pe autostrada a fost lina si senina; la fel si drumul pina la Pitesti, unde am ajuns cu mindrie la 10 si ceva - balacealaaaa! Avem timp berechet. Ce e, Pipsule, ti-e foame? Aha, pai hai la McDonalds; ne oprim putin acolo, bem cafea, taclalim si plecam dup-aia mai departe. Zis si facut. Am stat duios la soare, am hahait, am fumat, am mincat si ne-am incarcat inapoi in masina pe la 11.10. Mai aveam 32 de kilometri. Eu sedeam frumos la volan, Pipsul de-a dreapta, iar Irina, cealalta colega, in spate. De-aici, ceva s-a rupt in paradis:
- Pipsule, ia porneste tu GPSul ala si seteaza-i adresa. Sa ne duca el.
Pipsul s-a uitat cu duiosie pe sub sprincene si-a scos limba la mine. Abia ce-si deschisese laptopul si se pierduse cu totul sub el. Nu-i nimic, ne descurcam. La al cincilea reset, caci mizeria se bloca, decid suverana: Mitzo, suna-l te rog, pe Popescu, si vezi ce tre' sa-i faci, ca m-apuca dracii. Eu nu pot, caci conduc. Saraca, arata ca zeita aia indiana cu o mie de brate; scaunul meu din dreapta era un morman de electornice cu un Pips sub el. Al saselea reset e cu noroc: Ioana incepe sa glasuiasca (pentru cine nu stie, majoritatea GPSurilor au doua voci: Ioana si Marcel; al meu e setat pe Ioana): Mergeti inainte trei- virgula- patru kilometri, apoi virati la stinga. Panglici, urale, veselie. Pina ajungem intr-un giratoriu. Aici, se dovedeste ca viratul stinga e, de fapt, un usor-stinga (intoarce, Monico, nu te duce spre Rm. Vilcea, ca nu e bine, mai fa o data giratoriul, incurca-te printre rotile tuturor si ia directia buna). Mergeti inainte trei- zeci si unu kilometri. Phew!
Am mers inainte ai treizeci si unu kilometri. Dealuri, sate, tractoare, basculante; un peisaj idilic si calm. Deja era 12. Am sunat ca intirziem. Nici o problema, mai avem foarte putin, iata!, acum intram in Curtea de Arges. In 800 de metri, virati la stinga. Ceea ce am si. Trecem niste linii ferate, trecem niste poduri (adica unul singur, sa nu exagerez), si ne asternem intins pe un drumeag de tip judetean, cu borne kilometrice de... Rm. Vilcea. Iar?!?!?!?! Iar Rm. Vilcea? Nu e bine. Stati asa. Tragem dreapta si anchetam niste cetateni. Deci ne intoarcem si-o facem stinga. Inainte de pod sau dupa pod? Nu mai stiu, ca n-am fost atenta. Nici eu. Nici eu. Aha. Lasa, facem dupa pod, ca parc-asa au zis aia. Intre timp, Ioana reconfigura traseul de mama focului. Ea tinea mortis s-o luam in dreapta. Disregard si da-o naibii, ne descurcam si fara. Acum realizez ca de ce n-am inchis-o?, dar atunci cred ca eram prea panicate cu toatele. Noi tineam drumul, GPSul urla ca sa facem dreapta. La un moment dat, daduse-n isterie: Pe urmatoarea strada, virati la dreapt... Reconfigurarea traseului: pe urmatoarea... virati brusc la dreapta! Reconfig... virati la dreapta! Pe urmatoarea strada, virati brusc la dreapta!
Era ca si cum ne propusesem sa innebunim un aparat amarit. Noi tineam in fata, Ioana se ineca cerind sa facem dreapta. Cind erati mici, v-ati dat vreodata-n gargarite la Oraselul Copiilor? Ei, asa aratam noi, invirtindu-ne-n cerc ca disperatele, cu un GPS care ragea imperturbabil ca el vrea la dreapta. Mai oprim de doua ori, intrebam niste oameni normali si ajungem. O jumatate de ora facusem santuri prin oraselul ala mic. La dreapta, la dreapta, la dreapta, brusc la dreaptaaaaaaaaa!!!!! Mama ta de rabla!
***********
Dupa o sedinta de 4 ore, ne incarcam inapoi in masina si-o stergem spre Bucuresti. Trecind, desigur, inainte, prin Pitesti, cu Ioana inchisa si aruncata in torpedou, magarita dracului!, ca mai rau ne incurcase. Atita doar ca (iar!) am gresit iesirile. Si-am mers cu diligenta pe un drum necunoscut, incercind sa ajungem la autostrada. Era drumul spre Brasov. Intoarce, da-i, Pipsule, porneste mizeria aia, macar sa ne scoata de-aici.
A pornit exact cind am urcat pe autostrada. Mergeti inainte o suta- saisprezece- kilometri. Pasca ta de japitza!!!!!

[Asta era stricat de dinainte. Si nu, nu am pus eu mina pe el, dupa cum ati vazut. Orice legatura cu posturile anterioare este pur in capul vostru!]

marți, 30 septembrie 2008

Scrisoare catre un dusman

Dragul meu laptop,
Iti scriu aceasta scrisoare ca sa te anunt ca te urasc. Din toate puterile mele, cit pot eu de mult si de intens, cu tot sufletul meu, TE URASC!
Am crezut ca doi ani de relatie ne vor apropia si mai mult. La inceput, cind am pus gheara pe tine, eram cea mai fericita. Ah, asteptarea...! Ah, negocierile, cind a trebuit sa-i conving pe sefi s-aloce bani pentru coada ta..! Ah, profilul tau argintiu, pe care l-am impodobit imediat cu stickere mici si dragalase de la Accesorize...!
Ah, dezamagire ordinara ce te-ai dovedit tu a fi...!!!!

Ai fost primul laptop cu Vista din firma asta. Natural, aia de la IT au invatat cu ce se maninca chestia atunci cind ti-au facut tie setup-ul. Iar tu n-ai zis nimic. Intr-o relatie se presupune ca impartasim lucruri. Tu nu faceai altceva decit sa stai imbufnat in fiecare dimineata cind te trezeam si sa-mi spui ca Vista registration has stopped working. Windows is looking for a solution. Si sa te blochezi. Aici merita mentionat faptul ca niciodata nu mi-au placut neamurile tale. Vista aia e o boarfa, iar amicul Windows e un smenar pus pe invirteli. Dar, ma rog, daca te voiam pe tine, te-am inghitit cu tot cu familie. Proasta de mine!
Si-ai putea sa mai slabesti. Ai trei kilograme, iar eu trebuie sa te car in spate ori de cite ori am o intilnire. Nu mai suport. Esti greu, ti se tiriie cablurile si nu intri niciodata cu totul in geanta aia a ta. Mai tii minte, mah, cind te-am scos in lume, la client? Mi te-ai blocat pe masa, idiotule, si-a trebuit sa cersesc frati de-ai tai ca sa pot sa vad un fisier. Nu esti in stare sa te comporti ca lumea in societate, desi am facut eforturi: te-am dus la devirusare, te-am dat la troubleshooting, te-am defragmentat... Degeaba. Neam de taran!
Si-ai fost un laudaros si jumatate. La primele noastre intilniri, mi-ai marturisit ca ma-ta si tac-tu ti-au dat bluetooth, sa faci ce vrei cu el. Ce bluetooth? Sa-l vad si eu! Ca nu merge niciodata. M-ai dus cu zaharelul: ba ca nu vezi device-urile, ba ca iti trebuie parola, ba ca nu e setat accesul. Te-am crezut si uite, s-au facut doi ani de cind te stiu si nu m-ai plimbat nici macar o data cu bluetoothul ala. M-am descurcat eu cu imprumuturi si rugaminti pe la cunostinte: ba un cablu de date, ba un transfer cu trimitere pe mail. Ca altii au bluetooth! Tu de ce n-ai fost in stare?
Am inceput sa-mi dau seama ca ceva e in neregula cind vedeam ca nu esti cu mine acolo unde trebuia sa fii. Mai tii minte cind eu am plecat la birou si tu ai ramas acasa, in Dristor? Si l-am trimis pe Balutza sa te ia si sa mi te aduca in Pipera? Si tot tu ai facut scandal, ca "te-am uitat". Si ce daca? Normal ca te uit, ca esti ca piatra de moara. Stai pe bancheta din spate si scoti limba la tigani de cite ori ne oprim la semafor. Iar eu trebuie sa am dup-aia grija sa nu sparga aia geamul si sa plece cu tine, ca sa te-nvete minte! Porcule. Astazi iar te-am uitat. M-am intors de la Politehnica la Lujerului, in tot traficul ala nenorocit, ca sa te iau, si tu n-ai zis nici macar "mersi!". Mi-ai mai dat o eroare imbufnata, again, cind te-am pornit si ti-ai blocat si mausu'. De-al dracului ce esti! Altii cum pot, mah, sa mearga? Prietenul tau, MacBook Pro ala, de ce nu zice nici circ! ca Popescu-l cara-n spate prin metrou?! De ce porneste, mah, din prima?!?! El de ce poate si tu nu?!

Am ramas cu tine de git, da' nu pentru mult timp. Ce credeai, ca te-am luat pe viata? Alege-s-ar praful si pulberea de circuitele tale, mincinosule! E numai carcasa de tine. Sa vezi ce te dau eu la casat... imediat ce ii conving pe astia sa-mi dea un alt laptop. Ca merit!

vineri, 26 septembrie 2008

"Nu strici dumneata... eu stric..."

... zice obidită Veta către Chiriac, în piesa asta. Azi am fost cea mai mare Vetă. Pe ce-am pus mîna - am stricat. După care am făcut spume de nervi, încercînd să repar.
Să începem cu prima stricăciune, efectuată dimineaţa: telefonul. Mobiluţul meu, cu care dezvoltasem o relaţie durabilă şi plină de respect, a început brusc să scoată limba la mine. Da´ cu tupeu, nu aşa. Observ eu că rămăsese blocat pe silent, deşi îmi aduc aminte perfect cum l-am scos cu mîna mea din starea asta. Nimic. În loc să sune, el zbîrnîia. Heh, zic eu, fiţe. Şi-l închid, ca să-l repornesc. Ca-tas-tro-fă!!!!!! Întîi, n-a mai vrut să pornească. I-am zgîlţîit puţin bateria, l-am scuturat şi a mers. Cînd deschid agenda, mă ia durerea de cap. Aveam numere importante care se duseseră dracului. Le caut prin SIM - nimic. Sap după ele prin telefon - nimic. Mai mult de-atît, mi se blochează TOATĂ agenda. Ştiţi, a făcut freeze, aşa, şi n-a mai vrut să fie accesată. Clăbuci şi scrîşnete. O oră am stat şi-am gîdilat mizeria aia de telefon. O oră. Mi-a venit să rag de nervi. Pînă la urmă, am recuperat nişte numere de prin antice SMS-uri şi l-am peticit. Pe la 1, a început să funcţioneze (cît m-o mai ţine; cred că trebuie să-mi iau altul).

*******
Aşa. Ora prînzului. Mi-era foame. Aş fi mîncat şi cartoane, dacă mi se oferea ocazia. Şi cobor pînă la automatul de sandwichuri din hol. Nici nu ceream mult de la maşinăria aia infernală: doar un baton cu cereale. Bag zece mii în porcărie şi aştept să-i înghită, ca să bat codul de produs. Mi-a luat bancnota, a zîzîit, a făcut "hîc!" şi s-a blocat. Definitiv. As in "trebuie să vină cineva de la firma care-l operează, ca să se deblocheze". Cleştişorul tău de rablă!!! Că nu vine nimeni vinerea la prînz doar ca să desfunde un automat de ăi zece mii înţepeniţi de-o monică. ´Tu-ţi şurubul tău de hurdubaie. Am urcat la birou scoţînd napalm pe nas şi vorbind singură de nervi. Adun vreo trei pesmeţi obosiţi de la diverşi colegi, mai ghiorăi ce mai ghiorăi şi mă resemnez. Las´ că trebuie să vină comanda la catering. Peste vreo două ore.

*******
M-aşez la birou cu o oarecare bănuială că e un complot eteric scăpat în capu-mi şi că trebuie să stau cuminte. Ei, aş! Sună telefonul (care acum mergea, scîrba!): nenea administratorul din Tei. Oh, guess what: pe băbuţa de la 7 o plouă-n baie. Etajele 8 şi 10 sînt de negăsit (normal, e 14.00, lumea munceşte). Nu cumva e de la etajul nouăle-mi? Poate s-a stricat ceva la instalaţiile mele. Alea noi. Mda. Lăsaţi, că mă urc în maşină şi vin să descopăr. Ajung, mă pun în patru labe sub chiuvetă, scormonesc, mă umplu de praf, remarc că ţevile sînt intacte. În sfîrşit, o chestie bună. Noroc suplimentar: nu era nici de la etajul 10, că tavanul meu era uscat. Aia mai lipsea. Îl reasigur pe nenea administratorul de toată stima şi suportul meu şi mă car înapoi la birou.

*******
La birou ajung - slavă Domnului! - relativ rapid. Dar îmi pierd locuţul meu de părcărică pe care îl cîştigasem de dimineaţă. Şi nu-mi rămîne decît s-o virez dreapta mult în pantă şi s-o cocoţ lîngă un mini-gard de beton. Cu colţ. Care colţ patatranc!-cîrc! în dreapta-spatele maşinii mele, singurul loc din patru care nu e zgîriat sau înfundat. Am crezut că mă loveşte damblaua. Lîngă, cîţiva colegi atraşi de zgomot evaluau stricăciunile; m-am tîrît jos din maşină şi m-am dus să văd şi eu. Şi-am auzit al doilea lucru frumos pe ziua de astăzi: Nu e decît capacul şi putin din cauciuc. Sănătoase! - amîndouă. N-au decît să steie aşa, hîrjîite pînă cînd: (1) schimb cauciucurile de vară cu alea de iarnă şi (2) pierd capacul şi trebuie să cumpăr altul.

Pe cuvîntul meu că e îngrozitor să pui mîna pe ceva şi să aştepţi să se strice. Pentru că ştii că tot ce-ai atins azi (aproape că) s-a dus dracului. Mpfui...!

joi, 25 septembrie 2008

Iubesc... (?)

Welcome to Leapsaland. Pe asta mi-am capatat-o de la Seliman si sint deja one day late intru onorare. Ma scuzati. In mod sincer.

Asa. Deci trebuie sa spun ce iubesc eu, la bullet, si poate sa fie orice. Numa' sa iubesc. Iac-asa:
  • iubesc sa rid. Cu hohote, sa ma doara burta de atita ris, sa-mi curga lacrimile si sa nu ma pot abtine.
  • iubesc sa port o haina care-mi place.
  • iubesc vara. In special, lumina aia galbena si zilele lungi, cind la 8seara totul e mieriu
  • iubesc marea
  • iubesc plaja. Si sa fiu bronzata.
  • iubesc plimbarile lungi. As merge pe jos pina la capatul lumii, daca pe drum ma simt bine.
  • iubesc pisicile. Sa le iau, sa le flocai, sa le zgiltii, sa le pup pe labutze si-n bot, sa ma uit la ele cit de grase si umflate sint.
  • iubesc discutiile. De tot felul.
  • iubesc sa ma cuibaresc noaptea linga Popescu. Aproape ca-l simt cum toarce :)
  • iubesc sa merg la cinema si sa maninc floricele.
  • iubesc sa stau cu mama pe balcon si sa fumam. In timp ce, desigur, discutam.
  • iubesc cartile. As citi si-n somn. Lecturi usurele, nu va speriati, nu-l frecventez pe Kant. Dar as citi pina la pocnet.
  • iubesc ciresele si capsunile.
  • iubesc sa aleg parfumuri. Sa le miros, sa-mi dau seama a ce miros, a cine miros si cui i s-ar potrivi.
  • iubesc calambururile, orice modificare a cuvintelor, orice gaselnita care denota filament cerebral luminos si saltaret.
  • iubesc teenage movies
  • iubesc sa birfesc (ma iertati).
  • iubesc sa dau si sa mi se dea replica.
  • iubesc viata.
  • iubesc tigarile (cam antagonic...)
  • iubesc o cafea buna.
  • iubesc muzica. Sa conduc si sa ascult muzica. Sa-mi vina sa topai la volan si sa dau taa-aaa-aare, pina cind mi se face rusine de ailalti din trafic si reduc volumul.
  • iubesc Za Grup.
  • iubesc culoarea rosu-intunecat, ca vinul in pahar.
  • iubesc sa iubesc. Cind iubesc, sint cea mai fericita.
Buun. Si acum, trintesc si eu leapsa mai departe, pe caprarii:
1. femeile romantzioase si sensibile: Esk, Leah, Tziki, Zappy
2. femeia cu capul pe umeri: Monica (hailanta)
3. magarii care-si dau coate: Basty si Hudrea
Sa va fie de bine!

LE: O sa plec acasa beata de iubire. La birourile Financiarului tocmai a pocnit o sticla cu must. Trazneste in toata firma.

luni, 22 septembrie 2008

Alba-ca-etc si cele sase pisici

Daca va deranjeaza (a) ideea de a avea multe mitze in proprietate si (b) ideea de a sta cu ele claie peste gramada in aceeasi casa, atunci mai bine nu cititi. Daca nu - there you go:

La mine la Ploiesti exista 6 mitze. Doua-s ale mele, relocate temporar pina... ma rog, pina-mi termin garsoniera si ma mut de tot in Tei; patru-s ale mamei, de cind lumea si pamintul, incetatenite ferm in cele trei camere si dependinte cite are apartamentul ala. Doresc sa spun ca da, si mie mi se parea de absolut balamuc sa tii 6 pisici in casa si ca cea mai scurta cale spre izbavire este internarea. Insa-a-aa!, am descoperit ca pisicile de apartament sint extrem de discrete, isi cauta locurile lor, pe care nu le parasesc, apar doar la haleala si-n rest se mai pocnesc ocazional, cind se intilnesc intru nesuferire. In majoritatea timpului, nu le simti. Razboaiele lor sint scurte si la obiect: se lasa cu citeva floace de blana smulsa si cite o zgirietura pe nasul cui a fost mai fraiera. Intr-o vreme, erau toate insemnate, iar mama le tinea socoteala: Pe Kivi a pocnit-o Kiki, iar pe Bobo mi-a zgiriiat-o vaca aia de Micutza. Nici voua nu va e usor sa retineti, nu? Noi ne-am obisnuit.

Cit de discrete si cuminti sint astea in timpul zilei, pe atit de evidente devin noaptea. La semnalul urmator, m-am bagat sub patura. Vor fi 6 gheme pe mine. Nu exagerez. Cum ma urc in pat, incepe fojgaiala afectuoasa si dormitul in schimburi. Al lor, nu al meu - eu sint un biet suport de mitze care inchide ochii aleatoriu, avind grija sa nu deranjeze cele doua potai urcate pe mine si cealalta jivina care s-a cuibarit sub plapuma. Restul zac ca impuscate pe restul de pat, dind dracului cu seninatate dreptul meu de a ma suci. Din cind in cind - si aici le suspectez de o rautate aproape umana -, aia de sub patura o tuleste chioara de somn, speriata de o alta care s-a urcat deasupra ei si-a calcat-o cu nadejde in picioare, pina cind a gonit-o. Ca sa intre ea in loc. Uneori, ma mai invirt in pat, si atunci simt cum zboara cite o pisica dupa legea impulsului: incasezi un picior, prinzi viteza. Ca le mai ard cite una, fara sa vreau, dupa care-mi pare rau. Simbata noapte, mi-am tras perna mai aproape. Era calda si pufoasa, numai buna de afundat in ea. Pina cind m-am intilnit cu o coada si doua labe. Perna mea?!?!?! Gresit: pisica Bobo, care dormea de mama focului acolo unde eu trebuia sa-mi tin capul. M-am tras mai incolo, dar m-am intilnit cu cotoiul Pisoi, care torcea ca prostul, incercind sa intre sub patura. I-am facut loc si m-am ghemuit cu sfiala intre el si Micutza, care dormea pe partea cealalta. Lucy era deja pe mine si se clatina de colo-colo, dupa cum ma miscam eu. Ca sa fie sigura ca nu cade, s-a ancorat in gheare, magaritza. Da, m-am dat cu spirt, multumesc. Kiki protesta prin absenta, dormind in cosuletzul din care o gonise pe Kivi. Dupa care s-a saturat de proteste si a venit si ea pe mine. Oh, joy!, dar ce ma bucur, mai Kikutzki, ca nu tii supararea! Vino, alatura-te noua, tuturor, sa fim 7 intr-un pat! Dintre care omul e unul singur.
Dimineata, la simplul zgomot de ceva-prin-bucatarie, o tulesc toate ca rachetele. Avint isi iau proptindu-se in mine, zgiltiindu-ma, calcindu-ma in toate cele patru labe. Ca pe o bucata de mobilier ce sint eu pentru ele. Daca nu m-au trezit atunci, ma vor trezi prin corul de mieunaturi pe care-l practica printre picioarele cui s-o nimeri. Daca la sfirsitul picioarelor alora e mincare, then it's all worth it. Zece minute, toata casa se umple de clefaituri pasnice, punctate ici-colo de cite o miriiala tip te-apropii-cam-mult,-sterge-o!!!! O data cu stomacurile, se potoleste si fojgaiala. Timp de 12 ore, dispar pasnice, prin diverse colturi, de zici ca n-ai avut pets in casa de cind te stii.
Si, cind se lasa noaptea,...

joi, 18 septembrie 2008

@#$%&*^$!!!! - o dimineata din viata unei amarite

05:21 - Fac ochi. Cu unul ma uit la intunericul de afara, cu altul la ceasul din telefon. Decid ca e cam devreme. Ma intorc pe-o parte si ma perpelesc.
05:55 - O sa ma dau jos din pat, ca somn nu mai am oricum. Sar peste Popescu, busesc clanta de la dormitor cit pot eu de incet si ma duc in sufragerie.
06:15 - Infulesc micul dejun si stau putin pe net. Casc de-mi curg lacrimile. Socotesc mintal la ce ora tre' sa plec din Militari ca sa ajung la 9.00 in Pipera.
7:30 - Zburd pe usa afara. Inghet cu clantzaneli, dar in masina dau drumul la caldura. Ma milogesc de toti soferii ca sa ma lase sa ma bag si eu in coloana.
7:40 - Un sofer ma lasa.
8:00 - Incep s-o iau pe scurtaturi. De fapt, sint niste lungituri, dar macar pe ele merg, nu stau. Casc din nou. Schimb bilateral pasti si dumnezei cu diversi soferi (lu' cretina aia cu Meganu' gri ii crap capul dac-o prind vreodata!!!!! Proasta dracului, cine i-o fi dat carnetul; oaia nu e in stare nici sa tina volanu' drept...!). Ma mai trezesc olecuta.
8:14 - Trec pe linga patru (4) scoli. La fiecare, ma proptesc intr-o coada interminabila de masini. Deci, patru cozi in total. Ce s-a intimplat cu lungiturile mele dinamice, unde totul circula, nimic nu sta? Injur cu nadejde tinara generatie si pe parintii care-i cara cu masina la scoala.
8:20 - Unde naiba sint?!?!?!?! Parca trebuia sa fac dreapta la un moment dat. Hm. Cred ca m-am ratacit. La o rascruce de strazi, stau putin sa ma gindesc. Hotarasc ca "inainte" si pornesc vesela cu a treia de pe loc. Motorul mi se opreste cu un pocnet. Muncitorii care sapa un sant alaturi rid. Eu as vrea sa-i vad pe toti cu gitul rupt. Plec mai departe.
8:30 - ahhhh, Floreascaaaa! Dar ce ma bucur s-o vad...! In sfirsit. Hai ca mai am putin. Putin de mers, desigur, caci Cosinzeana trebuie sa se mai bata cu inca trei semafoare si cu aglomeratiile aferente. Ma abtin s-o mai iau pe tot felul de stradute laterale, mai ales ca nu stiu exact unde duc. Stau si-mi rod a treia unghie care mi s-a rupt, gindindu-ma ca pila din geanta sta pe birou. C-acolo am lasat-o eu. Oaie.
8:50 - Intru-n Iride. Traversez un sant in care Fifilina mea se ingroapa cu totul, bufneste si abia reuseste sa iasa cu toate cele patru roti. In timp ce in sant, claxonat cretina care mergea unduios cu castile-n urechi pe mijlocul aleii. Trebuia s-o calc, imbecila.
8:59 - Termin lamentare pe blog. Ma duc sa-mi fac un ceai. De ce naiba mi-o fi foame, c-am mincat inainte sa plec...!

duminică, 14 septembrie 2008

What doesn't kill you makes you... stranger!

Batman - The Dark Knight; mică listă de gînduri ale privitorului:
  • Ha! Primul Batman în care Gotham City is seen by daylight. Mişto.
  • Dacă nu ştii că Joker e Heath Ledger, petreci mult timp întrebîndu-te cine dracu' e domnul.
  • Am înţeles că tehnica îl ajută pe Batty să facă tot felul de chestii cool. Totuşi, ce praf de stele îl face să dispară aşa rapid?!
  • Batmobilul pare foarte real.
  • Cît îi ia lui Bruce Wayne să intre în costumaş? Mult mai puţin timp decît îi ia să-şi tragă machiajul ăla smokey eyes de sub mască, probabil.
  • Interesant că moare batgirl...! (e, cumva, Maggie Gyllenhaal? Dap, am verificat: ea e)
  • Vreau şi eu un Lamborghini gri.
  • Michael Keaton a fost cel mai papagal Batman ever.
  • Totuşi, Heath Ledger şi Jack Nicholson nu pot fi comparaţi. Fiecare şi-ar fi ratat monumentalul rol în filmul celuilalt. Chestie de regizor, cred.
  • Sir Caine rulează.
  • So does Mr. Freeman.
  • Katie Holmes era mai drăguţă; astalaltă e mai credibilă.
  • De ce îmi aduc eu aminte de un villain cu juma' de faţă arsă din Batmanuri mai vechi?!?! Că Harvey Dent moare la final aici. Sau poate nu...
  • Replica lui Joker (ză post title, da) e unul dintre cele mai bune calambururi pe care le-am auzit vreodată. Adecvat la situaţie, desigur.
  • Christian Bale are buza de sus foarte scurtă. De ce naiba nu-l recunoştea nimeni sub masca aia după acest indiciu?
  • Un pic prea multă violenţă.
  • De ce toţi claponii din sală chicoteau EXACT la replicile la care se presupunea că vor chicoti? Şi găinile lor la fel.
  • Nici un Batman nu mi-a plăcut pînă să văd seria lui Nolan.
  • Cam multe ticuri pe metrul pătrat: Joker cu plimbatul limbii p-afară periodic, Dent cu flipping his goddam coin pentru fiecare chestie esenţială.
  • Binele învinge, măcar pe alocuri.
  • Merită văzut.

vineri, 12 septembrie 2008

Îîîîîîîî, ce bolnavă sînt!

Respir pe-o nară şi scot un un fel de piuit care mă calcă pe nervi. Scîrba aia de Bixtonim mă ustură, aşadar, refuz să-mi mai pun. Încă tuşesc la intervale regulate de zici că mă întorc pe dos şi că-mi crapă capul. Am fost mîndră nevoie-mare că nu mă durea decît gîtul şi că doar tuşeam. Universul a complotat împotriva mea, iar acum strănut şi-mi curge nasul precum Dunărea.
Mizerabil.
Am descoperit că microbii mei sînt deosebit de afectuoşi. De ce încerc să-i gonesc, de-aia se lipesc mai abitir de mine; dacă ascult cu atenţie, cred că-i aud şi cum torc. Ordinarii dracului! Never get a virus as a pet. De fapt, nu tre' să-l iei tu, că vine singur.
Graficul febrei mele arată precum poligraful unui mitoman. Sare, cade, sare din nou, explodează şi revine (ce frumos e să te văicăreşti...! Mă ascultaţi, da?). Simt cum capăt nas de clovn. E roşu, umflat şi a început să mă doară atunci cînd îl hîrjîi cu şerveţelul. Am gripă.

Daa-aaar, pentru că am gripă, I get to stay home for a little while. Ha, şi ce credeam c-o să mă bucur că-mi prelungesc concediul...! Nţţţ. E ora 11 şi am înghiţit deja 3 bomboane de ciocolată. Am mai răspuns la nişte telefoane, am mai citit vreo douăj'de pagini dintr-o carte pe care o recitesc a patra oară. Staţi aşa, mă duc să-mi mai iau o bomboană. Gata. Aş vrea să mă duc să-mi cumpăr nişte pantofi. Mi-e cam lene, dar ar trebui să mă duc. Cred că sînt deprimată. Quel horreur. Îhî. Sigur sînt. Tre' să mai cumpăr şi filtre de cafea nr 4, şi ceva de mîncare (ce?). Nici să fumez n-am chef, iar bomboanele alea îmi stau în gît. Îmi stau în gît pentru că ştiu exact unde or să coboare de-acolo şi unde or să se aşeze, dar, hei, e un risc asumat. (Tocmai am strănutat cu clopote şi tălănguţe. Groaznic.) Casc lung şi troznitor şi-l binecuvîntez de mamă pe vecinul de la 6, care a luat o pauză cu bormaşina aia. Cîntă la ea de ieri, ticălosul, iar creierii mei îi răspund voioşi cu pocnete şi zvîcneli.
Nothing is fun. Pe bune. Ba da, mă rog, dar nu de azi. M-am văzut aseară cu fetele şi-am stat la Livada cu Vişini pînă pe la 11 noaptea. Am rîs şi-am fumat ca turcul, ignorînd gîtul, care acum se răzbună cum ştie el mai crunt. Mă doare rău. Dar a meritat. A fost aşa, un fel de reuniune Deprimaţii Anonimi: hi, my name is Monica, am un băţ în dos şi nu ştiu cum să-l scot. Verbalizează băţul, că iese singur. Iese singur pe dreacu', dar măcar te distrezi în timp ce le explici altora că e acolo.

Să-mi explice cineva de ce stau pe YouTube şi mă uit la celebra formaţie de adolescenţi 5ive (nici măcar nu le-am fost fan vreo secundă din viaţa mea de puber). Am 38 cu 2. Nu-mi mai explicaţi, c-am înţeles singură.

miercuri, 10 septembrie 2008

Deci:

LE: de pe MacBook. Wireless. Testing. Merge de rupe. A-fffhaaaaaa! Minunat. Love our new family member. Al dracu', la cit a costat...! Sa faca si tumbe, zic.

Ieri m-a enervat toader. Da' rău. Mi-a adus aminte că există wordpress. Că cică să marş acolo, că e mai bine. Şi-acum, cu cine să ma sfătuiesc şi eu? Mda, aproape 80% din blogrollul meu e pe wordpress (o încerca şi statistica asta să-mi zică ceva). Dar eu sînt aici. Am muncit atît de mult la foaia asta albă cu fund de mîţă, tot felul de widgeturi si 75 de posturi...! Şi-acum s-o iau de la capăt?!?!?! (Se oferă cineva să mi le mute? [rînjet angelic]. Nu. Bănuiam eu). Totuşi, noul mă atrage. Şi cică poţi să pui emoticoane. Şi cică nu-ştiu-ce la comentarii. Da. Mă mai gîndesc.

***********
Am mai ciordit o zi de concediu. Vorba vine. Între mine şi măgarul mitropoliei nu e nici o diferenţă: scoatem cam aceleaşi sunete. Am făcut infecţie în gît. Extrem de nasoală. Şi-acum stau cuminte acasă, mi se plimbă antibioticele prin sînge, dau mîna cu infecţia, mă dor coastele cînd tuşesc şi-mi pocneşte capul. O să treacă.

***********
Familia Popescu are un nou membru. MacBook Pro. Seamănă cu Popescu: e subţirel şi foarte capabil. Seamănă şi cu mine: e strălucitor şi face totul invers (închizi fereastra din dreapta sus, ai un singur buton în loc de două etc). But it's a masterpiece. Iar Popescu e transfigurat de fericire. Tre' să-l botez şi pe ăsta, să nu rămînă doar Fiatul cu poreclă.

***********
Ieri mi-a răscolit Zappy nişte amintiri. Şi mi-am rememorat toate parfumurile şi domnii legaţi de dînsele. Am încercat să fac un clasament; şi-am eşuat lamentabil. Le pot maxim înşira şi pot retrăi lucruri. Pe care vouă, desigur, n-am de gînd să vi le chiar împărtăşesc.
Hugo de la Hugo Boss - parfumul ăsta e ca un fel de certificat de adult. Aproape toţi băieţii încep cu el. E marea lor dragoste.
Declaration de la Cartier - sofisticat. Un an din viaţa mea.
Pleasures de la Estee Lauder - proaspat, poate chiar un pic naiv. Eu i-l alesesem, oaia de mine.
Farenheit - o antipatie cumplită care s-a transformat în nişte amintiri de zile mari. De parfum vorbesc.
Dior Homme - IT. THE THING. Fericiţi cei ce-l pot purta, căci împărăţia cerurilor va fi a femeilor lor.

***********
Tocmai m-a sunat colega mea de la HR. Anivizajez posibilitatea de a sta acasa pînă la sfîrşitul săptămînii. Ce părere aveţi?

***********
Deci, rămîn pe blogspot sau trec pe wordpress? Că nu mi-a răspuns nimeni la întrebare.

duminică, 7 septembrie 2008

Kalo taxidi

S-a-ntors jedaiu'. Din concediu. Mai vesel, mai maro şi mai fericit. Titlul l-am pus aiurea (kalo taxidi = călătorie frumoasă), deoarece călătoria în sine numai frumoasă n-a fost, dar nu ştiu cum se zice pe greceşte la am-stat-cu-burta-n-sus-şi-mi-a-plăcut.
Nu v-am adus nimic. Basty dragă, nici o grecoaică n-a stat s-o prind, chiar dacă i-am zis c-o să-i faci tu numărul ăla de copii. Data viitoare. A.I, nici uzo n-am apucat să cumpăr. Ionuţule, n-am mers cu taxiul, căci avurăm maşină şi, dacă nu maşină, autobuz. Zappy, nu mai boci şi nu mai da căpşuna de pereţi căci na, am venit. Şi cu care ocazie vă mulţumesc tuturor pentru ură(tu)ri şi doririle de bine. Am avut o vacanţă foarte frumoasă. Din care, bineînţeles, n-a lipsit pigmentul - altfel parcă nu mai era vacanţa mea -. Însă, una peste alta, alea şapte nopţi si douăj'de mii de ore pe drum au meritat. Grecia e o ţară frumoasă. Locuită de greci, din păcate, într-un fel similar trist cu Bulgaria locuită de bulgari si, desigur, România locuită de români. Totuşi, la ei tristeţea asta e mai mică, deoarece ei sînt scîrboşi mai degrabă în funcţie de zonă. În Halkidiki e festival de urîcioşi, de exemplu, în vreme ce Salonicul e plin de oameni amabili, care îţi zîmbesc, te ajută şi te îndrumă fără nici o problemă.
Şi uite aşa a fost vacanţa mea:

[- Uăăăăărhhhîîîîîî! Iiiiiiaahîhîhaaaa! Uauauahîîîîîî!-hăăăă! Uamuamhiiiiaaarrrrrgh!
- ...iar vine satanistul ăla mic la plajă...!
Popescu, sorbind din ouzo la beach bar]
Hotelul Akti Ouranoupoli e o frumuseţe tradiţională, în cel mai pur stil grecesc. Are patru stele de-ale lor, ceea ce echivalează cu vreo două şi trei sferturi de-ale noastre. Este chiar pe malul mării, ceea ce îl face popular, căutat şi operat de tot felul de agenţii nemţeşti şi poloneze. Cum credeţi că arată un hotel plin de nemţi şi polonezi? Da, e blond, gras şi cu ochi albaştri. Şi extremist ca vîrstă: conţine plutonul pensionar, ranforsat însă cu nădejde de trupa 30's or so, care - aţi ghicit! - a venit cu toate odraslele pe care le-au produs de-a lungul timpului. Ei fiind tineri şi timpul, deci, scurt, puietul este pe măsură: poartă scutece, umblă de-a buşilea sau comunică predominant prin urlete şi răgete. Nu răgeau chiar toţi sau, în cazul fericit şi frecvent, urlau pe rînd (v-am zis c-am avut o vacanţă frumoasă). Unul singur, însă, părea scos din backing vocals de la Cannibal Corpse. Un nemţişor cu fizionomie angelică, de vreun an şi jumătate, în plămînii căruia, însă, părea că se strînsese tot iadul. Am încercat să vă redau sunetele, dar mi-e teamă că n-am reuşit. Accesul pe plajă se făcea printr-un culoar lung şi cu o acustică deosebită. Fritzulică începea să urle de la intrare şi scandalul creştea în decibeli pe măsură ce se apropia, culminînd cu o explozie sonoră cînd ieşea din tunel. La fel făcea şi pe marginea piscinei, şi-n holul de la recepţie, şi la restaurant, şi lîngă apă, şi în apă, şi-n urechile noastre. Părinţii stăteau senini - probabil că surziseră, cu timpul, şi nu-i mai deranja. Noi nu puteam să-l pocnim, că nu era al nostru. Aşa că am răbdat - iar asocierea lu' Popescu ne-a făcut să rîdem. Măcar atît.

[- The problem is that your rules are communicated in a defective manner...
- If you're telling me I have no manners...
Monica, dialogînd de-a surda cu o chelneriţă din hotel]
Grecia e o ţară mitică. Cel mai răspîndit mit e că grecii ştiu engleza. Mit, da? Se uită la tine cu panică-n ochi, sîsîie cîte ceva şi-ţi întorc spatele îmbufnaţi. În peninsula aia cam aşa se întîmplă peste tot. Muntenii crescuţi pe malul mării nu-ţi pierd vremea cu amabilităţi. Cu politeţuri - nici atît. Dacă sînt încadraţi într-o formă de muncă ce presupune contactul cu turiştii, rabdă stoic ce-ai tu de zis, după care o ţin pe-a lor. Ceea ce mă face să ghicesc un management biciuitor în spatele prestaţiei, căci sînt un pic terifiaţi, un pic blocaţi şi absolut incapabili să ia o decizie de capul lor. În hotelul nostru, cina începea ba la 8, ba la 7, ba în restaurant, ba pe terasă... Dacă vrei să bei, n-ajunge că ai dat banii pe o bautură de la barul lor, nu!, trebuie s-o comanzi de la restaurant (o terasă care dă mîna peste trei trepte cu barul). Bine, am priceput, aveţi reguli (tîmpite), le respectăm, dar nu putem evita discutiile de genul ăsta prin nişte afişe / postere / mape la îndemîna oricărui turist prost?!?! Evident, după cum aţi văzut mai sus, zic să nu insistăm. A, şi foarte important: chelnerul care ieri te-a blestemat în gînd să te trăznească Zeus, azi rîde la tine ca Afrodita-n trandafiri. Mîine te va scuipa din nou. Foarte ciudat.

[- Bă, nu vreau să vă sperii, da'... voi aţi văzut Lost?
Popescu, pe cînd porneam motorul la barcă]
Ammoulani şi Drenia sînt două insuliţe drăgălaşe, aflate oarecum peste baltă de Ouranoupoli. La ele se ajunge închiriind bărci de la tot neamul de negustori cu watersports înşiraţi pe plaja. Ăştia sînt amabili, că vor business. Îţi pun 24 de litri de benzină în rezervor, îţi fac un minim instructaj şi-ţi dau brînci la apă. Tîr-tîr, tîr-tîr, şi face toţi banii. Pentru vreo 60 de euro, te plimbi toată ziua prin nişte locuri care fac de ruşine toate Portiţele, Vămile şi Năvodarii româneşti. Plaja nu e deranjată decît de un beach bar stingher şi o tavernuţă unde mănîncă greci buzaţi, burtoşi şi creţi, care-ţi frig peştii pe grătar şi ţi-i sting cu ouzo. Minunat. Singurul stress apare la prima călătorie, cind strîngi din fund la gîndul că nu-ţi ajunge combustibilul. Dar ajunge, iar experienţa e de neuitat. Da, apa este turcoaz, da, vezi peştii, da, n-auzi nimic. Doar cîte un mieunat de mîţă pomanagioaică, care se plimbă printre mese cu coada sus, mîncînd pe săturatelea o dietă exclusiv mediteraneană. D-aia or fi aşa de schiloade, de zici că n-au înghiţit nimic de o lună. Înşelător: toate au pui şi fac multă mişcare, menţinînd o siluetă filiformă, cu muşchi şi oase de mamut. Pisicesc.

Privelişte de tavernă


Umbrelă şi apă insulară


Pisică miloagă de tavernă


[
- One ouzssso orantze, yessss?
barmaniţa către Monica, proaspăt pasionată de alcoolul respectiv]
Eu nu beau. Adică nu beau. Deloc. Dă-mi o gură de bere şi adorm cîntînd. De aia nici nu-mi place alcoolul, căci îmi dă o ameţeală obositoare, cu o greaţă metafizică şi infinită. Nu beau în continuare. În afară de ouzo. Aromat, condimentat, cu un gust imposibil de descris, merge de minune peste multă gheaţă şi nişte suc de portocale. Gustul de ouzo orange e gustul acestei vacanţe. Beam cîte unul sau două pe zi, în momente de savureală maximă, fie la beach bar, fie la tavernă, fie la piscină. Doresc să vă avertizez că să nu faceţi prostia de a bea un ouzo pe plajă, cînd sînteţi singuri. Mă rog, dacă sînteţi ca mine. Da' să nu beţi. Oaia aici de faţă stă la plajă ca să se bronzeze [glitter de haifaiv]. Şi şade cu capu-n soare, rostogolindu-se leneş pe toate părţile, pe jumătate adormită, într-o lentoare de zile mari. Asta plus un ouzo egal o hiroshimă bahică. Am stat o oră jumate pe şezlong, neîndrăznind să mă mişc. Eram muci. Trebuia să mă duc la baie - greu de descris curajul cu care m-am urnit şi paşii ticăiţi pe care i-am facut pînă acolo şi înapoi. M-am aşezat înapoi pe şezlong, că poate-mi trece. Nu. Aşa m-a găsit Popescu, întors dintr-o excursie de sfinţire pe Muntele Athos (da, acolo unde femeile n-au voie şi nici nu m-aş fi dus, sincer, că nu eram în chef). Mi-a trecut cu o scaldă în mare, căci apa era recişoară şi numai bună de alungat aburii de ouzo. Beţivă mică!, zice Popescu, amuzat de episod.

Ouzo în colţul din stînga jos


Da. Vă zisesem în postul anterior că nu vă explic ce vacanţă minunată am avut eu, că poate nu vă interesează. Dar pentru mine a fost o rememorare foaaa-aaarte plăcută. Aşa că mersi c-o citiţi. În veci nu va avea aceeaşi relevanţă pentru voi, dar pentru mine a fost un exerciţiu frumos. Bucăţit şi mozaicat. Bine v-am regăsit. Şi bine m-am regăsit şi pe mine; binecuvîntat fie concediul!

Aşa apune soarele acolo. Of.