Vine un moment in viata fiecarei femei cind aceasta isi da mina, in mod legal si nerestrictionat, cu trusa de farduri. Asta e inceputul unui mariaj etern, in care relatia se complica, creste, adauga noi si noi elemente, se rafineaza, se labarteaza, curge, se retuseaza, se ia de la zero si se desavirseste. Desigur.
Relatia mea cu trusa de farduri e una decenta. S-a construit in timp, dupa citeva catastrofe estetice demne de luat in seama. De pilda, prima vopseala legitima si iesitul in lume aferent. Aveam vreo 14 ani si jumatate si bateam maidanele dupa o admitere la liceu plina de succes. In speta, ma reinventam, draga, ca o liceanca ce va fi fost sa fiu in toamna respectiva. Acordul matern cu privire la spoiala faciala era un must-have, ca sa pot sa ies si eu linistita din casa si sa nu ma furisez la plecare, mergind cu capu-ntre umeri si cu fata-n pamint. Odata obtinut - relativ usor - am fost exact ca o gaina scapata-n traista cu tarite. Am luat portfardul maica-mii, l-am desertat pe pat si-am inceput sa scurm cu fervoare.
Am gasit ustensila de baza: fardul de obraz. So very professional, era un Cover Girl cu trei nuante, toate indispensabile unui machiaj reusit. Cu nuanta deschisa dadeai deasupra pometilor, pentru iluminare. Cu aia medie dadeai pe pometi - accent. Cu aia inchisa, dadeai sub pometi - subliniere. Odata varsate acuarelele-n capul meu [nu vreti ca stiti in ce HAL aratam, parca eram clovnul Vasilica], am trecut la alte trasaturi care necesitau machiaj. De exemplu, ochii. Cotrobaind de zor printre creioanele dermatografe, ma hotarasc la unul verde. Eram toata in negru, dar dermatograf negru nu exista. Il iau pe ala verde si-mi trag doua dungi pe pleoapele de sus. Hm! Sa echilibram putin si sa ne mutam si-n zona inferioara. Dupa alte doua mizgaleli, imi iese o fatza de nevasta lui Dracula in mizerie. Nevasta, nu Dracula. Ochii aratau ca dupa o saptamina de batai sustinute, perioada de dupa, cind vinataile o vireaza in verde convalescent. Ce mai conta? Eram machiata dupa reguli? Eram. Ruj sa-mi placa n-am gasit [slava Domnului!], asa ca las gura pe stil nude si-o intind pe usa. Cred ca n-am auzit atitia te-ai machiat?!?!?! in viata mea. Oaie proasta ce eram, n-am sesizat ca intrebarea moare acolo si ca n-o urmeaza nici un compliment. Crapam de mindrie si tineam capul sus si teapan, de parca inghitisem un bat.
Dupa patru ore de plimbat moaca prin jurul blocului, revin la baza. Sun la usa, mama vine, deschide si ride. Si ride, si ride, si nu se mai opreste-n veci. Ce-ai, draga, de behai asa? am intrebat-o eu, suspicios-dezamagita. Mama nu putea sa tina trei vorbe coerente. Se sufoca. Ma impinge la oglinda. De unde se uitau la mine niste obraji rosii in degrade, ca vopsiti cu bidineaua, peste care clipeau niste ochi naclaiti in verde, cu dermatograful intins pina-n sprincene. Aratam ca o carte de colorat peste care navalise grupa de virsta 0-3 ani. Gorgonele, Meduza, harpiile si restul de dihanii imi faceau o palida concurenta.
Si mi-a oarecum trecut. Am mai avut o epoca, printr-a 12-a, cind consideram ca mie nu-mi sta bine decit cu ruj foarte deschis si sidefat. Aratam ca sculata dupa icter. Sau hepatita. Sau... orice alta boala care te face sa maninci creta, de exemplu. Ah, si cind te gindesti cit de simplu imi este acum, 15 ani mai tirziu, sa nu ma machiez deloc...!
Postări
