ATENTIE!

Puneti oaia pe mute (dreapta jos) sau inchideti boxele. De-acolo vine grohaitul...

vineri, 8 august 2008

Tîmpilding

Azi Popescu a plecat in teambuilding cu echipa. Echipa lui, desigur; pentru ca sa socializeze, sa se cunoasca si sa afle mai multe intre si despre dinsii. Era maxim entuziasmat, deoarece programul prevedea curse cu ATV-ul, tiroliana, coborire in rapel si paintball. (Nu stiu cum naiba, dar, intre timp, ATV-ul s-a transformat in badminton - sa nu fie accidente - , tiroliana s-a preschimbat in rends - ca se socializeaza mai bine - , iar coborirea in rapel a devenit poker - ca sa-si antreneze singele rece - . N-a mai ramas decit paintballul, dar e bun si ala). Ma rog, eu am zis ca e bine si-asa, ca sa nu mi se intoarca acasa ciuntit. Nu sint panicoasa, dar eu nu-mi pot scoate din cap teambuildingul la care am participat eu insami prin 2005, dupa care teambuilding am zis ca sa fie ma-sa a dracu' lu' ala care ma mai pune sa fac ce-am facut atunci.

Ca despre asta e vorba. Teambuildingul cu pricina s-a desfasurat la sfirsitul lui iunie, undeva in Paring, si-a ramas in istoria agentiei ca Programul de Restructurari Mascate. Organizatorii au adunat toata soricarimea departamentului de Client Service - caprele sedentare si sobolaneii constiinciosi de birou - si-au montat-o intr-un peisaj idilic, plin de munti, ape si paduri, ca sa faca survival, bre! Program lejer, nesolicitant si instructiv, care cuprindea urmatoarele:
- canioning
- rafting
- rapel
Ai de ne facura programul si ne organizara chestia ne adusesera niste traineri deosebiti: o haita de 5 alpinishti, dintre care 3 tocmai revenisera de pe Himalaya. E de la sine inteles cum traduceam noi "dificil" si cam ce sens avea pentru ei.... Sa nu insist.

In prima seara, ne-au impartit in doua echipe prin tragere la sorti si ne-au facut initierea in ce avea sa se intimple a doua zi. Pai, simplu: in timp ce echipa 1 se ducea sa visleasca pe Jiu, echipa 2 avea sa coboare in canion; cele doua se terminau in aproximativ acelasi timp, dupa care inversam activitatile. Zis si facut.
Ne trezim dimineata proaspeti, veseli si cu chef. Echipa 2, in care ma aflam, isi freca labele din fatza la gindul canioningului care-i astepta. Intre timp, stateau cuminti la instructie.

[ As vrea sa va concentrati pe coltul din stinga jos, eventual, zoom, ca sa vedeti colacii de fringhie si gentile cu echipament necesar. Alinierea sobolaneasca si disciplinata din dreapta e total irelevanta]

Buuuuuuun. Deci, ce e canioningul asta? O chestie extrem de simpla; o fac si copiii de 10 ani. Am avut echipe d-astea, de copii.... Zau? Paiiii.... si de ce ne trebuie costumele de izopren? Pentru ca o sa va udati putin, stiti, coborim prin cascade. Interesant. Cu CE? Cu rapel. Minunat! Nu exista restrictii de ...greutate la rapel? (eu avind frumoasa virsta de 83 de kile, pe-atunci) Nuuuuu...! Bine. Prima restrictie am avut-o la marimea costumului, dar au gasit unul si pentru mine. A doua restrictie am avut-o la timpul de incepere, deoarece a trebuit sa mergem cu masina vreo 50 de kilometri prin serpentine. A treia restrictie am avut-o la panta ingrozitoare pe care trebuia s-o urcam ca sa ajungem la punctul de start al canioningului propriu-zis. Alta ora si 100 de gifiieli mai tirziu, stateam asamblati, echipati si pregatiti sa-i dam drumul. Gata obositi, as putea sa adaug.

Si-am inceput. Mergeai printre doi pereti de stinca inalti de zece metri. Poteca era, de fapt, cursul unui riu care, pe alocuri, se facea cascada. Cite cascade din astea trebuie sa coborim? Putine, doar 4. Asta e traseu de incepatori... Dupa prima cascada, realizai ca zbieretul vreau la mama!!!! nu mai are nici un sens. Dupa prima coborire, nu mai ai cum sa te intorci. E imposibil. Si continuai sa lipai prin apa la temperatura zaiului, cu adidasii tai de strada - c-asa ti s-a spus sa-ti iei - care alunecau in draci. Pe la a treia cascada, in timp ce asteptam sa se rapeleze si restul, am stat in apa pina la briu, postind o tigara ca-n liceu, ultima pe care o mai gasisem uscata. Ligheanul in care ne plasasem n-avea mai mult de 0,5 m patrati. Uluitor, reusea sa cuprinda 10 oameni. Dîr-dîr, dîr-dîr, mamăăă, ce rece e! hai mai repede, voi ăia de sus, că ne congelăm aici! Si se merge mai departe. La un moment dat, i-am atras atentia unuia dintre traineri ca cele 4 cascade promise s-au terminat de acum alte trei cascade. In total, 7. Mai urmeaza? Aaaaa... nu stiu exact, cred ca mai sint vreo trei. Ciii-iii-te?!?!?! Frate, voi stiti traseul? Da, ca ancorele astea de rapel sint puse chiar de noi. Minunat, chiar imi vine sa va cred.
La cascada 8, eu, una, am cedat psihic. Ma saturasem de cascadutzele mici, de doar 1m inaltime, pe care nu te puteai da cu fringhia si de pe care trebuia sa sari. De preferat, intr-o apa destul de neagra, in care nu vedeai fundul. Deci, nu stiai CIND aterizezi si, mai ales, PE CE. Prietene, -am agatzat eu tzepoasa pe unul din traineri - tu ai idee cum e sa dai cu 8o de kile de pamint in mod repetat?!?! Tacere. N-ai, iti spun eu. Si-ti mai spun eu ca e ingrozitor. Simti ca rinichii tai se evapora si ca picioarele iti intra-n git!!!!! Mai dureaza mult? Nu... n-ar trebui...
La cascada 10 se termina. Cu un rapel de vreo 5 metri. L-am facut constiincioasa si destul de experta, cu antrenamentul celorlalte 9 de dinainte. La jumatatea stincii, imi pocnesc mina de perete. Rau. S-a umflat instantaneu cit o perna. Am ajuns jos cu chiu, cu vai, si mi s-au taiat picioarele. Am vagi amintiri despre cum umblam in 4 labe prin albia riului (acum latzit si adincit zdravan) si despre un alpinist care ma tinea grijuliu de ham, ca sa nu cad cu totul din picioare, cum ar fi. De la distanta, arata ca si cum domnul isi plimba ciinele prin parc. Unde ciinele eram eu.

Dupa marsul chinuit pina la microbuz, ne intilnim cu echipa 1, care se raftinguise vesela si odihnita. Entuziasmul le-a murit urgent cind ne-au vazut fetzele. Ce-ati patit? Nu-ntreba!!! E urgie... Pe ei nu i-a mai bagat in canionig, ca se intuneca si nu mai avem timp sa terminam. Voi, ashtilaltzi can(i)onitzi - mars la rafting, ca mai puteti. Da. Mai pot aia care au toate labele functionale. Eu nu mai pot, deci nu ma urc in barca.
Si bine am facut. Restul - obositi, barca - prea usoara, Jiul - grad de dificultate 4 din 5, rezulta ca la unul din coturile unde-i pindeam de pe pod, sa-i vedem si sa-i filmam, N-AU MAI APARUT. Haoleu, maicaaaa! Ce s-o fi intimplat? Pai ce sa se intimple: s-au rasturnat. Unul a fost prins sub barca si-a iesit cu greu, dupa ce a dat la o parte persoana de deasupra barcii (aburcata acolo dupa indelungi sfortari). Doua colege au ajuns pe malul celalalt si au fost recuperate cu fringhia (nu stiau sa inoate). Alti trei au urcat panta inspre sosea printre pietrele aruncate de o basculanta in vad (se lucra la un tunel).
Seara, ne-am adunat sfirsiti in holul hotelului.


Care ma mai trimite in tîmpildinguri de genul ăsta, va muri de mîna mea!

Popescule, esti bine, draga?