ATENTIE!

Puneti oaia pe mute (dreapta jos) sau inchideti boxele. De-acolo vine grohaitul...

joi, 28 mai 2009

'Tu-ti paradigma ta!

Doresc sa va anunt ca am o problema. Mare si permanenta; de care - culmea! - cu totii ar fi trebuit sa va prindeti pina acum: sufar de tulburari de exprimare. Si ce-i mai nasol este ca eu sufar, iar cei de linga mine capiaza sever. Ca nu mai rezista. Nu mai pot. O discutie cu mine care dureaza mai mult de 5 minute le provoaca dureri de cap. Iar eu ii privesc neputincioasa cum se scufunda-n migrena si-i dau inainte, exact ca ala care vede c-aluneca-n prapastie si n-are in ce se opri. Caaa-aaaa-aaad! cad-cad-cad-cad-cad... Dau dureri de cap si la ecou. Dar sa nu anticipam. Va propun sa trecem putin in revista cele trei boli principale de care sufar eu atunci cind vine vorba de ...vorba. Deci:

1. Metaforita. O Monica fara metafore e ca Schumacher pe bicicleta. [na, vedeti?!?!]. Imi lipseste suflul; iar daca-mi lipseste suflul e ca si cum mi-ar lipsi menirea si rostul in viata. Cum sa port eu o discutie fara o metafora? Fara un cuvint suspendat, din care interlocutorul sa derive sensul de unul singur...? Ce, la Treasure Hunt nu va bucurati cind descoperiti indiciul? Ei, de ce sa nu crapati de fericire si cind va prindeti de ce am vrut eu sa zic?! Ca nu primiti premiu? Eh. Pretentii! Premiul e ca o sa-mi placa sa stau de vorba si alta data. Mda, stiu citiva care s-ar lepada bucurosi de premiul asta, ca-l tot cistiga de ani buni si-au ajuns sa se destrame nervos din aceasta cauza. N-am inteles exact: ceva cu anduranta si eroziunea. Ma rog. Mai bine sa zica ce au de zis decit s-o dea asa, cotita, in tot felul de... era sa zic "metafore".

2. Analogism. Pina nu trag trei paralele si cinspe asocieri sa stiti ca nu ma las. Va anunt ca totul pleaca din scopul nobil de a lamuri omul complet. Pe unii i-am lasat atit de lamuriti, incit vorbeau singuri. Saracii. Stiti care e marele pacat al analogismului? E foarte contagios. Daca o discutie tine mai mult de trei interlocutori, unul din ei sint eu, iar celalalt e predispus la boli, al treilea se interneaza dupa un sfert de ora. Pe aceasta cale, doresc sa comunic ca nu pricep de ce s-au enervat ailalti in intilnirea de luni, cind m-am angajat intr-o discutie deosebita cu GM-ul nostru. Era vorba de rolul departamentului meu in organizatie. S-a pornit de la faptul ca e un adevarat motor, care sta, totusi, intr-o masina, iar aia ii conditioneaza performantele. In plus, motorul are nevoie de benzina, ca nu si-o genereaza singur, si, in plus, poate fi tunat, daca se decide astfel, caz in care... Cind am ajuns la cuplarea diferentialului pe teren accidentat, cineva a zbierat extenuat ca sa terminam dracului cu analogiile astea, ca nu mai intelege nimeni nimic. Ei poftim! Ce era asa de greu? Se pare ca era, totusi, caci eu acum nu-mi mai aduc aminte daca diferentialul era externalizarea serviciilor sau extinderea numarului de oameni. Detalii! Orice poate fi explicat prin ceva care seamana cu el.

3. Calamburita. Asta este o porcblema. Tund sa moftific orice cuvint si sa-l sugesc intr-o mascareala curnta. Totul ca sa obtin doua secunde de hohot, dupa care trec la urmatorul. Am stat doua zile la Azuga, cu niste colegi. Dupa prima zi, se vorbea numai in poceli. Cind baza ta de discutie este calamburul, ai senzatia ca pina si imaginile se sucesc, iar realitatea se da cu fundu-n sus, rizind cu zguduieli. Iar tu ramii zgiltiit si incapabil sa privesti un cuvint din unghiul firesc al formei lui primare. Nu te mai poti exprima cum trebuie. Ce, nu e frumos ca de 1 Aprilie sa-i zici colegului tau Păculea ca azi e Ziua Păculelilor?! Sau sa strigi ''Prăvălescu'' dupa unul pe care-l cheama Pavelescu? Sau sa te miri ca inca n-a venit colega Ana Ne Guiță? Da, noua tuturor, c-o cheama Negoiță. Ba e minunat, va spun eu. Pina ajungi nu doar sa vorbesti strimb, dar sa si gindesti strimb. Of.

Ma tot gindesc sa ma duc la un doctor bun. Poate, pe linga astea trei, ar reusi sa ma vindece si de neologita, de Tourette si de behaita. Toate cele de mai sus ma fac sa izbucnesc intr-un ris incontrolabil, care da intr-o behaiala cumplita. Iar cei de linga mine protesteaza din nou ca i-am facut de cap. Da' ce-s eu de vila? Vina, scuze!

sâmbătă, 23 mai 2009

Fara numar. Dar chiar fara.

- Iubito, unde ti-e numarul din fata?
- Ceeeeeeeeeeeeeeeee?

Acest dialog interesant a avut loc cu exact o saptamina in urma, in timp ce parcam in Tei, pe-o alee cu multe tufe. Cum o fi reusit Popescu sa vada printre ramuri ca eu n-am numar, ramine un mister. Eu habar n-avusesem, si nici n-as fi avut daca nu era dialogul de mai sus.
Poate ar fi cazul sa va si explic cum am ramas fara placuta de inmatriculare. Pepe e un Peugeot 207 visiniu, stapinit de firma si alocat periodic cu ocazia trasarii si deplasarii de mai multe responsabilitati si sarcini monicesti. Pepe s-a nascut prin vara lui 2007 si a mai avut doi stapini. Primul - o stapina - l-a tinut ca pe puf. Al doilea l-a cam altoit si l-a pedepsit la bordura, facindu-l sa urce nenumarate trotuare, pietre si hopuri. Iar Pepe are o moaca sportiva, cu spoiler foarte jos. V-ati prins, nu? Hirj-hirj, trosc-clanc, iar suportul de placuta a avut de suferit mai ales din partea de dedesubt. Pe unde, cel mai probabil, numarul s-a scurs si a ramas in praf, undeva, pe strazile din Bucuresti. Care-l gasesti, nu mi-l mai aduce, lasa.

Ok, n-am numar, masina e pe firma, sa mars si sa rezolve ei (acesta este MARELE avantaj al lui Pepe: rezolva altii). Aveam insa o problema: marti si miercuri eu plecam in dezlegatie, undeva pe la Azuga. In interes de serviciu, deci cu masina. Iar numarul nu se putea remedia pina atunci. Astfel, eram silita sa abordez in totala neregula DN1, care colcaie de politisti amabili, oricind dispusi sa te traga pe dreapta ca sa mai schimbe doua vorbe cu tine. Iar buletinul meu e de Bucuresti, in timp ce permisul e de Ploiesti. Iar circulatul fara numere e infractiune. Dupa indelungi analize, sfatuita atit de unii, cit si de altii, am decis sa nu mai printez numar pe hirtie si s-o fac pe mortul in papusoi. Ce-o fi - o fi.

Marti de foarte dimineata am incarcat Pipsul si Marmoata in masina (doua colege), le-am zis sa stringa din fund cind trecem pe linga politie si - cu Dumnezeu si Pepe inainte. Am trecut de citeva grupuri atent dispuse in jurul unor masini cu girofaruri. Nimic. Semi-phew. La Barcanesti, cind s-o iau pe soseaua de centura, dirijorul de circulatie opreste cirnatul dinspre Bucuresti incepind exact cu mine. Deci, botul golas al lui Pepe statea linga pantofii politienesti, iar dintii mei se infigeau infrigurati in volan, asteptind. "Circulati, circulati!", iar starea de fully-phew care a cuprins intreaga masina atinsese cote euforice.

Deja capatasem coaja. Toti politistii pe linga care treceam se intorceau brusc cu spatele, iar Pepe isi croia drum nestingherit printre brazi si serpentine. Incepusem chiar sa ne imaginam ca vom pune piciorul in Azuga absolut netulburate. La Sinaia, in culmea sfidarii, am tras in cis pe trotuar, cu avariile, ca voiam la farmacie si n-aveam unde s-o parcam. Tot nimic. Bai, este incredibil de yeyii si uraa, ce naiba, nu ne intreaba nimeni de sanatate?!? Ei bine, nu.
Ajungem in coada kilometrica de la intrarea in Busteni. Se lucreaza la drum, iar fraierii care nimeresc acolo circula pe un singur fir. Si stam, si stam, si fumam, si behaim, si vorbim la telefon cu colegii care deja ajunsesera la hotel. Si bagam a intiia, si a doua, si chiar ne miscam, si a treia, si 50 km/h cind il vad pe Cap-de-Creta cum imi face semn cu batul. Hait! Apuc sa scrisnesc un "bagam de Oscar!" catre ocupantele masinii, trag dreapta si las geamul jos.
- Buna ziua, agent Scirt-scirt-etc.
- [ingenuitate maxima] Buna ziua!
- As vrea sa va intreb unde va e numarul din fata.
- [soc uluit] Cum? Numarul din... Adica ... [dat jos precipitat si uitat lung la locul pe care-l stiam oricum gol] Ah! Pai [zimbet] cred ca as putea sa ma intreb si eu acelasi lucru. Cred ca e undeva, intre Bucuresti si Azuga.
- Busteni, ca aici sintem in Busteni.
- Da, dar eu trebuie sa ajung la Azuga. Vai de mine!
- Haideti sa-mi aratati si mie actele.
- Da, cum sa nu!
Dau sa ma vir inapoi in masina, dupa poseta. Cind deschid usa, corul dinauntru isi face datoria:
- Cum?!?!?! N-AI NUMAR?!?!?!?
Ma uit semi-urit la ele:
- Nu.
Pipsul o preia la solo, gen partitura-omului-corect:
- Si cum umbli asa?!?!
Oftat profund:
- Nu stiu, ca asta-mi mai lipsea.
Scobesc in geanta dupa toate angaralele. Politistul era, totusi, amabil si sugubat.
- Cum ati ramas fara numa? Ati lovit vreun catel?
- Doamne fereste! N-am lovit in viata mea vreun animalut!
[Paranteza: toata lumea care a aflat c-am ramas fara numar a intrebat acelasi lucru. Ce-aveti, frate?]
- Ei, v-a cazut pe undeva.
- Bun. Da' acum ce fac? Adica, masina e pe firma. Ei trebuie sa faca, nu?
- Da, or sa se duca sa-l declare pierdut si o sa li se dea altul.
- Ah. Si eu trebuie sa ma mai si intorc. Si sigur ma intilnesc cu enshpe colegi de-ai dumneavoastra. Pun pariu c-or sa ma intrebe si ei... Nu-i asa ca nu e frumos sa pun un numar de ala, tras la imprimanta?
- Nu, ca de aia avem placute regulamentare. Le spuneti adevarul: ca l-ati pierdut pe drum.
- Da... Asa o sa fac. [zimbet fermecator de larg] Noroc cu dumneavoastra ca mi-ati spus, ca altfel cred ca n-as fi observat! Multumesc frumos!
- Stati linistita [mie-mi spui? placerea ta!], sa mergeti cu grija si drum bun!

Da, am mers cu mare grija. Am si ajuns. Doua zile, cit am stat la Azuga, m-am gindit de cite ori pot sa fac pe surprinsa la intoarcere pe aceeasi tema, dar de fiecare data la alt politist. Depindea de citi ma vor opri. Colegul Paul a venit cu ideea sa pun numarul din spate in fata. Noroc cu Marmoata: "da, ca sa-l piarda si pe ala, ca suportul e belit!" Si nu l-am mai pus.

Si-am circulat la fel de golasa in fata si la intoarcere. Insa nu m-a mai oprit nimeni sa faca conversatie cu mine. Si circul golasa in continuare. Pentru ca cei de la noi de la Admin mi-au cerut abia joi copia dupa talon, desi imi declarasera ca s-au dus de luni la Politie. Am facut scandal. Cica lunea asta le voi avea. Sint pregatita sa fac scandal, in caz ca nu capat placuta nici luni. Pai ce, sa umblu cu inima-n git la fiecare intersectie?!?! Ei, dracie!

Si totusi, nu pot sa nu ma gindesc ce-ar fi fost daca pierdeam un numar de la Fifi si trebuia sa alerg EU ca sa rezolv...

joi, 14 mai 2009

Ce purcelus dragut aveti...!

- Musca?
- Nuuu, doar daca e de mincare.

- Aha. Si? E fetita sau baiat?
- Fetita, fetita...

Da, fetita eram. Bine, si acum tot fetita sint, ca din 2006 pina azi nu s-a schimbat chestia asta. S-a schimbat doar volumul de aer pe care il dezlocuiesc. Faceti si voi un calcul: cit spatiu ocupa o Monica de 83 de kile?
Mult, va spun eu. Ingrozitor de mult. Daca te intilneai cu mine pe strada, te dureau picioarele pina reuseai sa ma ocolesti. Vaaaaaaai, dar cum ai putut sa te ingrasi atita? Ei, cum! Cum se ingrasa omul. Maninca. TOT. Pe linga tot, doresc sa precizez ca mincam atit orice, cit si oricind. La un moment dat, acest "oricind" se transformase in "mereu". Rodeam si mestecam constiincios, cu mici pauze ca sa respir si-o pauza mai mare ca sa dorm. Cind rasarea soarele, o luam de la capat. Vinzatoarele de la magazinul din colt ma iubeau. Le vizitam in fiecare seara si le usuram de doua pungi cu chipsuri, una de pufuleti, o ciocolata si doua inghetate. Plus seminte de floarea-soarelui, ca-mi trebuia si garnitura. Si-apoi treci si macina. Crant-crant-crant, deci kil-kil-kil. Infloream ca o gogoasa bine rumenita, timp in care mi se parea ca nu-i nimic, deoarece ce? nu s-au mai vazut grase?, plus ca eu sint o grasa desteapta si draguta. Ce trebuie mai mult? Corect, nimic; ar trebui mai putin. Vai!!! Cum indraznesti?! Cita superficialitate! Ca urmare, aprofundam temeinic imaginea de porcul Pig, crezind ca nu se impiedica nimeni in niste excese de-astea marunte, cum ar fi kilogramele.

Si, zi, buflico, te place lumea, nu? Daaaaaaaaa! Sa vezi citi prieteni am! Stau si rid cu mine pina-i dor falcile... Aha. Si, la cafea te invita vreunul? Pai nu, ca nu vreau eu. Sigur ca nu. Maninci, calule ovaz? Da, maninc, dar se pare ca cam mult. De ovaz vorbesc. Si-ntr-o buna dimineata, pe-o tulpina de circel, iese Monica din baia de la hotel. Era un 1 mai frumos si insorit, iar eu aveam o camera single la mare... Iesind, deci, din baie, ma sperii ca de dracu'. In fata mea, cit pe ce sa ma ciocnesc de un elefant monstruos de-mi lua tot aerul. Era oglinda de la sifonier...

Sa va mai povestesc? Gasca - paste si cartofi la Dolce Vita si Crazy, Monica furaja porcul in mod minimal, cu trei frunze de salata si doua boabe de piper. Trupa lingea inghetata si spargea bomboane pe plaja, Monica turna doi litri de apa-n burta si ghiorlaia pina dimineata urmatoare. Prietenii - jumari, Monica - rabdari. Si toate astea timp de un an si jumatate, iar apoi, mai relaxat, pentru tot restul vietii.
Caci acum, la 60 de kilograme, pot sa trec si eu printre doua masini parcate. Sau pot sa port fuste. Si chiar sa incap in pantaloni din malluri, nu din Mini Prix. Eventual, sa-mi pun si tocuri la ei, ca nu risc sa ma scufund pina la antipozi. Pot sa fiu un om normal. Pe alocuri, chiar si-o javra: hai, umflato, misca-te mai repede, ti-au cumparat trecere de pietoni, grasana pamintului!

Si acum, momentul pe care presupun ca-l asteptati de la inceput:

[Porcus Maximus Trecutus] versus [Dihanis Presentis Acceptabilis]

















Slabesti acum? Te rog, nu ma intreba cum!

duminică, 10 mai 2009

Vrabia mălai visează. Foarte urît și în fiecare noapte.

Noapte bună, mă numesc Monica și am coșmaruri. De vreo două săptămîni încoace. Mă simt ca și cum aș umbla printr-un themed park al viselor urîte. Dintr-un catralion de teme, care mai de care mai promițătoare ca orori (război, viol, cădere în gol, fantome, scheleți, decesul întregii familii etc), mintea de monică a selectat atentă doar două: accidentele rutiere și copii. Primele nu ale mele, ai doilea - hm, da, ai mei, că altfel nu mai era coșmar. Pe care teme le ruleaza într-o alternanță fără greș o noapte da, ailalată ba. Visele mele, precum fazele lunii, pot servi la calcule calendaristice complicate: ce-ai visat azi-noapte, Monico? Accident. Aha. Deci e o zi impara, noaptea are 11 ore, ... Înțelegeți? Sînt atît de periodice, că mă termină nervos.

Să luăm exemplul visul de joi spre vineri. Aia a fost noaptea accidentelor. Și de n-am visat tot felul de oameni înșirați pe drum, care de care mai veridic, mai cu sînge, mai cu... Acesta e cadrul vizual, nu mai insist. Firul epic e mereu același: Monica trece pe lîngă, vede, i se strînge stomacul, se uită și mai atent, iar i se stringe stomacul, trebuie să tragă pe dreapta ca să ajute, stomacul se strînge și mai mult, pînă cînd... Se trezește. Cu ăle mai vii imagini din vis în cap. Păi să nu te enervezi?
Crezînd, ca Lucifer, că poți să-ți iei destinul în propriile mîini, Monica a încercat să elimine toate referințele din viața reală: nu mai lasă televizorul pe ProTV dimineața, face pe surda cînd aude sirene de ambulanță și-o ia pe ocolite cînd vede coloană cu polițist, Salvare și 112. Ca să evite. Și? A evitat? A evitat pe dracu' ghem!!!! Visez, în continuare, după aceeași planificare atentă, diverse accidente rutiere și însîngerate. Of!

Dar noaptea de vineri spre sîmbătă a fost noaptea copiilor. Vă spun sincer, nici nu știu de care temă să mă sperii mai rău. Visul cu copil e așa: Monica se trezește gravidă. Brusc și-n foarte multe luni. Cîteodată, ca să fie visul mai antrenant, iese cam ca-n Biblie: habar n-are cu cine l-a făcut. Și cînd. Și cum s-a putut să... pricepeți voi. Astfel, plimb de colo-colo ditamai burta onirică și-mi rod unghiile. Ce fac acum? Răspunsul e simplu: un copil; dar mai departe? N-am timp de el. Nu-l vreau. Nu știu dacă am cînd să-l cresc. Și cum. Da' nu vreaaaaaauuuu. Și visul se isprăvește în dileme de genul ''ce-mi trebuie ca să îndur această situație de acum înainte''. Alteori, mă trezesc cu copilul direct în brațe. Ia uite, Popescu, avem un... Stai!!!! Nu ești Popescu! Dar cine ești, drăguță? Tatăl copilului meu? Dar nu te cunosc! A, exiști doar în vis și doar acolo ne cunoaștem? Slavă Domnului că tot doar acolo facem și copii, aș putea să adaug. De obicei, acest tată necunoscut este la fel de dezorientat ca mine și la fel de frunza frăsinelului în materie de copii. Ultimul copil, ăsta de vineri spre sîmbătă, urla ca din gaură de șarpe pentru că-i era foame și nimeni nu-l hrănea. Nici măcar eu, maică-sa. Pentru că nici taică-su respectiv nu voia. Dar, ce, l-am făcut singură și eu sînt mai proastă? Observați că micile mele credo-uri din viață nu se schimbă nici dacă intru-n comă. Și așa rămîne copilul nehrănit, iar eu mă trezesc cu creierii pian. N-am decit 12 ore să-mi adun puterile pînă intru pe tura accidentului de circulație...

Acum ziceți și voi! Am încercat toate explicațiile posibile: stres, teama de responsabilități, anxietate etc etc. Ce nu-mi explic este:
- de ce doar astea două?
- de ce alternate cu atîta exactitate?
Nu cred în vise prevestitoare. Cred într-un creier amărît, care încearcă și el să dea cîte ceva afară ca să nu intre-n colaps. Dar CE să dea afară?
Of, și-n noaptea asta iar o să visez că nasc!

miercuri, 6 mai 2009

Ai un morcov in urechi!

[ - Babo, ai un morcov in urechi...
- Ha?!
- Ai un morcov in urechi!!
- Ce zici?!
- Ai un m-o-r-c-o-v i-n u-r-e-c-h-i!!!
- Vorbeste mai tare, maica, c-am un morcov in urechi si nu te-aud...]


Exact. Eu cred ca asa m-am nascut. Nu mi-e clar daca morcovul apare din neatentie sau dintr-un deficit fizic, cert e ca, mamaie, tre' sa vorbiti clar cu mine. E posibil sa nu prea aud. Sau, de cele mai multe ori si cel mai grav, sa aud altceva.
De-a lungul vietii mele de monica oarecum surda, am dat nastere la tot felul de momente, care mai de care. Apropiatii ma cunosc, deci nu se mai mira. La necunoscuti, mi-e teama sa dau traducerea din prima, ca cine stie ce mai iese... Vedeti, eu nu aud, in schimb le potrivesc de le merg fulgii. De pilda:

Tziki: - Trebuie sa vina Razvan la mine, sa ia chirosoiu'.
Monica: - Da' ce, repara ceva?
Tziki: - Ce sa repare?!?!
Monica: - Pai,... chirosoiu' ala... nu e o unealta?
Tziki: - Poftim?!?! Ce chirosoi?!?!
Monica: - Esti surda? Abia ai zis ca tre' sa vina Razvan sa-l ia!
Tziki: - Doamne Dumnezeule! HEROES 2. Jocu' de pe calculator. Heroes. Stii, unu si doi. Heroes doiu'...

***
Pipsy: - Acuma asta e, o sa vedem cum smîntînim...
Monica: - Ce faci, inventezi expresii cool?
Pipsy: - Ceeeeeee?
Monica: - Ce inseamna "sa smîntînim"?
Pipsy: - Tu esti de dus la balamuc. Am zis acuma asta e, o sa vedem cum O S-AVEM TIMP...

***
Tziki: - Mamaaa, am cunoscut un tip la munte, supermisto baiatul. Si frumos, si lucreaza si la Connex, are cartela cu minute gratis, da' cu noua centi; toata ziua a stat dupa fusta lu' prieten-su...
Monica: - Ha?!? Stai sa le luam pe rind: nu ziceai ca lucreaza la Connex? Cum de plateste noua centi pe minut, daca are convorbiri gratis?! Si tu, timpito, numai tu puteai sa te indragostesti de unul pe invers. Auzi, "a stat toata ziua dupa fusta lu' prieten-su". Doamne, Tzik, revino-ti!!
Tziki [tacere adinca]: - Auzi, eu cred c-ar trebui sa vezi un doctor...
Monica: - Stai, ca n-am vrut sa ma enervez asa...
Tziki: - Un ORList, surda pamintului, un ORList!! Tu pur si simplu n-auzi! Nu intelegi ce latra omul linga tine! ...are cartela cu minute gratis, dar NO CHANCE, c-a stat toata ziua dupa FOSTA LUI PRIETENA...!!!!

Ce? Ce-ati zis? Sa dau drumu' la motor? A, sa vad un doctor...! Ei, lasati. Pin-acum m-am descurcat. Astfel, astept cu nerabdare virsta de 70 de ani. Provizii de baterii pentru aparat mi-am facut...

duminică, 3 mai 2009

Lamulțani!

Astăzi este festival de pupat Popescul. El doarme, sărbătorind mai degrabă faptul că poate dormi în sfîrșit, după 27 de ore de filmare, decît că împlinește 26 de ani. Pe care am decis să-i sărbătoresc eu. Frumos, în liniște și tiptil. Îl puteți felicita aici, daca doriți, numai să nu suflați prea tare în goarne, că se trezește nervos. Nu-i nevoie de cadouri. Că nu-i plac prea mult (nu pricep de ce; cum naiba să nu-ți placă să primești cadouri?!?!?!?!; na, dacă așa e el...). Dacă mie îmi place să fac cadouri, încălcînd astfel confortul sus-sărbătoritului, înseamnă că-s o egoistă? Această dilemă etică s-o rezolvați voi (cu argumente!!!), că-ntre timp vreau să va arăt bombele și muniția. Cadourile, adică.Eu i-am zis Popescuțului că-i doresc trei lucruri:
1. să poată să se exprime liber
2. să fie mereu el însuși
3. să aibă parte numai de momente frumoase.

Și-am ilustrat fiecare din cele trei dorințe. Eu, acest peștișor de aur. Pește. Peștoi care necesită acvariu larg... Să nu deviem; poftiți:

1. Libertatea de expresie:





2. Esența sinelui Popeștian:





3. Aparatul de măsurat fericirile (la nevoie, se poate transforma și în indicator de minutes-from-disaster, în funcție de cum irită peștișorul care i l-a dat):



















Să le poarte sănătos și, cel mai important, să-i aducă ce le-a fost menit de la început. Văd eu cum mă descurc cu surplusul libertății de exprimare și cu supracantitățile de sine. Orice, numai să aibă Popescul parte doar de punctul 3. Că merită.
La mulți ani!

sâmbătă, 2 mai 2009

De ce urasc Diverta?

LATER EDIT: profit de ocazie pentru a introduce in atentia voastra un pui de site: Fereste-te.ro. Se ocupa exact cu magarii de genul celei de mai jos. Dupa cum spuneam, e inca pui, dar putem sa-l ajutam noi sa creasca. Ca sa oferim o sansa amendamentelor de tipul asta sa se faca si ele simtite. Pe spinarea nesimtitilor care le provoaca. Deci, vizitati cu incredere!

Ei, nu va uitati urit la mine! Sint sincera. Pe cit o iubeste Popescu, pe atit o urasc eu. Din rasputeri.
E un magazin frumos, nimic de comentat. Poti sa stai cu orele si sa te uiti la DVDuri (gata, pisoi, mergem? / da, mai stai un pic, sa ma mai uit la...). Si eu stau. Ca si mie-mi place sa ma uit la carti si zdranganele, plus sa ma duc sa amusin toate luminarelele parfumate de la Yankee Candles. N-am o problema cu statul. Am o problema cu altele.

De pilda, uitindu-ma la carti, ma gindesc la generatia asta noua, care citeste desene animate. A'vai, tineretul din ziua de azi...! Desigur. Niste nenorociti puturosi. Sint extrem de condamnabili pentru ca, o data atrasi intr-un spatiu cool si modern, ies de-acolo fara sa dea jumatate de milion pe o carte. ...stiu, stiu, hirtia e scumpa. Dar aceeasi hirtie, impartita in exact aceleasi carti, la Cora sau Carrefour se gaseste la jumatate de pret. JUMATATE. Nu ma credeti? Mergeti si verificati. Dar la Cora si Carrefour nu e la fel de misto sa te plimbi printre rafturi. Probabil ca aceasta plimbare le genereaza astora de la Diverta niste costuri monstruoase, pe care, bietii, trebuie sa si le astupe cumva. Ce conteaza ca au sansa sa deschida accesul la lectura unor pusti care privesc cartile ca niste surse de facut cornete din hirtie? Lasati. Ce, sintem in socialism, sa educam masele?! Ia, aia are coperta cartonata si-n relief? Un milion. Ah, iata, poti cumpara si o editie mai ieftina. De la niste edituri de n-a auzit nimeni de ele, care pagineaza si traduc cu greseli ingrozitoare. Daca am un brand librarie-oriented, m-as gindi sa ma uit ce achizitionez. Si le-as da un sut analfabetilor alora care tehnoredacteaza la futu-i ma-sa, de sa nu se vada. Dar nu, Diverta e democrata. Ea ii accepta pe toti. Singura conditie e sa poata vinde scump mai departe.

Apoi, ma fascineaza ideea de hypermarket cu carti. Am incurajat ca o majoreta ivirea a trei centre de case de marcat. Numai ca Diverta vrea sa-si aiba tot timpul consumatorii sub ochi. Si-i aduna pe toti la O SINGURA CASA. Probabil ca n-au personal. Ii inteleg, cum sa nu. Totusi, in timp ce unul marcheaza de zor, inecat in cumparatori, alti zece stau si reazama cu nadejde rafturile. Nu intelegeam ce fac ei exact, pina cind m-am prins: ajuta la socializare. Nu mai devreme de ieri, un pusti de douazeci de ani, cu ecuson pe piept si cosuri pe fata, socializa din rasputeri cu o trupa de fetiscane. Ele se indepartau, el sisiia si fluiera dupa ele pina raminea fara oxigen. Un act cultural desavirsit, pe care iata, datorita politicii de personal de la Diverta, il poti intilni nu doar pe marginea santului, ci si intr-un spatiu inchis, premium, modern si cu carti. Revin obsesiv la "cu carti", ca mi se pare mie, asa, ca sugereaza cultura. Educatie. Zic, nu dau cu parul.

Ne indepartasem de subiect. Sa ne intoarcem la casele de marcat. Casa, pardon. Cine are suficient tupeu sa ajunga acolo si sa intrebe fatuca marcatoare "de ce nu anuntati ca e coada, sa mai deschida niste case?!", va primi un raspuns din cot: n-am ce face. Pina cind vreo doi-trei nebuni au s-o bata de nervi ca asteapta prea mult. Si s-o vezi atunci cum o sa urle la sefii de tura sa suplimenteze casele cind i se aduna mai mult de trei la rind...! Dar n-o s-o bata nimeni. Nici macar eu, desi ieri am vrut din tot sufletul.
Ecuatia angajat platit prost + lipsa de training + scot bani, deci ce ma doare?! functioneaza de minune. Cui nu-i convine, sa nu mai cumpere. Doriti sa respectam si faptul ca unul a cumparat de la noi scump, doamna, scump, cind dincolo era mai ieftin? Ne pare rau, nu avem timp de respecte. Si nici chef. Sintem preocupati de costurile de chirie de la mall, ca locatia e scumpa si va rog sa nu ne mai vorbiti in ureche, ca ne deranjeaza cind calculam adaosul. Uite, iar ne-a dat prea mult! Vedeti, doamna, e numai din cauza dumneavoastra, ca faceti galagie aicea. De-aia gresim. Fir-ati ai dracului de consumatori scandalagii!