Academia de Arta si Muzica FLORIN SALAM

Deci nu va mintzesc, minca-v-ash, dupe cum puturati sa aflati si din presa care scriiaza pe subect, Dumnezeu' la manele isi facu hacademie, neamule!

Azi, pe la Ambasada Chinei, se uita la mine de pe-o tabla un afis constelat, in multe exemplare. Prin amabilitatea lui Ioan T. Morar (de unde am dat copy-paste fara stirea dinsului), afisul se uita acum si la voi.

A discuta pe marginea paradoxului de alaturare "academie" + "arta" + "muzica" + "Florin Salam" e ca si cum ai dori sa descoperi daca e normal ca pe Dunare sa curga pietre. Deci n-o s-o fac. Insa ma pregatesc sufleteste sa aud si de:

"Fundatia pentru Politologie si Diplomatie GIGI BECALI"

"Academia de Stiinte Financiare FNI"

"Inalta Scoala de Coregrafie ANDA ADAM"

"Grupul de Studiu pentru Retorica si Argumentatie C.V. TUDOR"

Toate astea pentru ca domnul Salam a aratat ca exista puterea si posibilitatea de a crea un precedent. Si iete-asa vom trai cu totii intr-o lume mai vesela, unde ne vom hlizi mai des in trafic la vederea posterelor care anunta gaini cu trei picioare, de genul asta.

Si pentru ca tot aveam o discutie cu Zappy despre vibratii cosmice si energii declansatoare (femei, deh!), trebuie sa va spun ca, dupa ce am scapat de sub atenta priveghere a afisului cu Academia lu' Salam, am nimerit sub botul Maybachului condus de Politologul-Insusi. Probabil era-n drum spre o conferinta despre Confruntarea Civilizata in Arena Politica. Fiecare dupa specialitati.

sEMiOtica unei generatii

Acest post nu este o analiza socio-stiintifica a fenomenului EMO. Este o transcriere (nevirusata de inversunare) a unor judecati interioare. Utilizarea unor termeni academico-enervanti se datoreaza faptului ca n-am avut la indemina altii mai cuprinzatori.

Copilashii Emo nu se numara printre preferintele mele. Chiar deloc. Foste posturi necizelate dau intr-insii ca-n fasole, din motive cit se poate de personale si subiective. Simt nevoia, insa, sa reiau tema din alte puncte de vedere, oarecum mai obiective dar egal fascinante. Cum ar fi codul lor.

Ca orice subcultura (= diviziune socio-demografica care impartaseste aceleasi norme, in cadrul unei culturi mai mari, nicidecum o cultura mai proasta ca altele), generatia EMO isi are propria semnalistica, propriul cod de apartenenta si o tipologie caracteristica a imaginii. Pe romaneste, ca la pasari: o recunosti dupa pene. Din punctul asta de vedere al penajului, pe mine m-au fascinat. Vin dintr-o generatie a carei iconica era destul de sablonarda si maniheista, adica ursuletzii erau ursuletzi, trandafirii cu spini erau trandafiri si Depeche, iar capetele de mort cu oase si singe prelins erau orori si Metal. Adica semnele erau bine clasificate, iar semnificatiile nu-si ieseau din categorie si nu se imperecheau aberant. In sistemul nostru euclidian de gindire de-atunci, era absolut imposibil sa alaturi fuzziness infantil (vezi ursuletzii) cu oroare adulta si de vena (craniile). Era ca si cum ai fi imperecheat un iepure cu o musca si te-ai fi asteptat sa si iasa ceva. Probabil din cauza ca grupurile sociale care acordau semnificatiile respective aveau o proiectie de statut bine definita si nu simteau nevoia s-o amestece.

In general, fiinta umana functioneaza dupa niste rituri ale compensarii sau potentarii. Respectiv, din vremuri imemoriale si de la samani incoace, omul isi punea pe el ceva care sa-i aduca lucruri sau sa-i mareasca lucruri deja existente (nu va ginditi la prostii!). Era o protomagie a similarului, prin care imitau ceea ce voiau sa dobindeasca. De aici provin majoritatea superstitiilor noastre de reprezentare, de pilda negru = ghinion pentru ca era asociat cu moartea, cu pamintul, cu noaptea, cu necunoscutul, cu teama. Preotii triburilor purtau masti grotesti pentru a se asemana cu zeii si a dobindi puterile divine caracteristice zeilor respectivi. Si tot asa. Tragind de linia timpului pina-n prezent, descoperim ca simbolistica adoptata ranforseaza niste trasaturi dorite. Metalarii tirau dupa dinshii insemne ale fascinarii prin teroare si ocult (simboluri macabre, lanturi, cruci, zgarzi, plete paduratice, alea-alea), punkerii serveau o gama simbolistica care sa arate clar protestul fata de o societate inchegata, deci burgheza si retrograda (mai multe aici), asadar bine-ati-venit, mai acelor de siguranta, tzoalelor rupte si voi, creste in toate culorile etc

In sfirsit, dup-atita introducere, ajungem si hotpointul acestui post: care-i treaba cu iconica emo? Ce poate sa spuna un soricel pufos cu ochii scurshi? De ce craniile au aluri de iepuri si pisicute? De ce negrul se combina cu niste culori neon-candy-like? De ce tot acest amalgam al iconicii de copilarie cu macabrul de virsta adulta? In nota intepretarii personale, privesc totul ca o negare a evolutiei. EMO nu vor sa creasca. Evita sfera adulta, simultan cu dorinta unei maturizari firesti. Sint prinsi intre doua virste psihosociale, refuzind in mod egal avatarurile fiecareia (responsabilitatile asociate cu maturizarea, lipsa de poezie a adultului, dar si nerecunoasterea de statut si nesemnificativul social al copilariei) si tinjind dupa avantajele incontestabile pe care, totusi, cele doua perioade le au. Nu sint niste anacronici temporali, ci niste anacronici de stadiu. In mod cert, iconica EMO este puberala. Simbolurile ei se decodifica in imaginea unor copii care se joaca cu imbracamintea celor de la KISS si cu filmele de groaza de categorie B. Papusi voodoo, grafica macabra (vezi stilul Emily the Strange si 80% din zdrentele de la TRF), curcubeu luminos din care rinjesc cranii cu norisori, sal palestinian cu borderi grasutzi si colorati...
Pe undeva, suspectez acest curent ca este o fronda teribila si ca inglobeaza o ironie initiala acum-uitata, in care cineva a vrut sa vada cit de mult se pot atrage doua contrarii: simbolismul non-aspirational al copilariei (carui teenager ii suride ideea de a se juca cu papusile si de a fi considerat not-grown-up de catre societate?!) si simbolurile de forta impusa ale virstei adulte (teama, frica, groaza, intunecarea). Exista o non-inchegare structurala care pe mine, personal, ma duce in sfera de fals. De nefiresc, adica de nenatural. Poate de aceea ii consider pe EMO niste poseurs, iritanti prin lipsa de substanta a demersului pe care-l afisaza. Poate de aceea maninca bataie pina la loc comanda atunci cind subculturile mai pure (din punct de vedere al amestecului de sfere semnificate) ii prind pe linga dinsele. Poate de aceea exista tzshpe posturi si filmuletze deja folclorice, care ii iau peste picior si care transeaza net, pina la ura, relatia dintre restul lumii si EMO. Poate de aceea au atita apa la moara pentru a se simti neintegrati, neintelesi si nefericiti.

Poate de aceea, prin acelasi mecanism al dobindirii si compensarii a ceea ce nu ai, una din expresiile caracteristice ale codului EMO este "true".

PS: si citeva surse de documentare autorizate, daca doriti sa aprofundati subiectul:
Wikipedia
Forumul pushtanilor EMO din RO
Cultura EMO
Everybody Hurts: An Essential Guide to Emo Culture

Puncte-puncte. Mic tratat de redactare

Ma rodea de mult timp sa ordonez niste teze interioare cu privire la actul scrisului. Actul scrisului nu ca o descarcare, nu ca o consecinta a scinteiei generatoare si alte treburi de analiza subtextului. Mai degraba niste reguli de igiena a redactarii. Cum ar trebui sa arate o bucatica de text ca sa fie curata, organizata si incitanta la citit. Sau, ca sa fiu onesta, cum ar trebui sa fie ca sa-mi placa mie. Si, probabil, si altora.

Astazi vorbim despre PUNCT.
Punctul se foloseste in mod judicios si bine gindit. De obicei, punctului ii sade bine singur, taind discursul in bucati mici ca sa-l faca alert (si telegrafic, aveti grija!) sau in bucati mai mari, ca sa dea amploare. Ginditi-va la punct ca la bataia de toba a textului vostru: ii da ritm si ii creeaza atmosfera. Nu bateti in toba ca apucatii: veti produce o armonie care seamana cu o ciocanitoare la pom. Nici n-o loviti o data pe ora, caci va adoarme publicul in sala si va pleaca de pe pagina. Gasiti-va singuri acel swing si taiati textul vostru dupa el. Vine natural si, daca e natural, e placut.

Pentru momente de aur si de maxim efect, punctul capata inca doi frati si formeaza un trio: punctele de suspensie. Va marturisesc sincer ca le urasc. Imi pare rau ca le urasc, dar le urasc. Punctele de suspensie sint niste sirene perfide si ordinare, care-ti cinta unduit in ureche pina nu poti sa-ti mai scoti melodia din cap, pina ti-o fac imn si-ti pervertesc iremediabil stilul. Punctele de suspensie marcheaza, dupa cum o arata si numele, SUSPENSIA (what do you know, really?!?!?): suspensia unui gind, a unei idei, a unui demers de comunicare. Nu e oprirea neta si dura a punctului, este risipirea funigelica in 4 zari a unei fraze. E lina si fina. Atit de lina si de fina, incit seduce pina la orbire si, de aceea, din 10 scriitori, 7 isi lasa propozitiile sa se risipeasca iremediabil intr-o plutire stravezie pina se alege praful de dinsele. Nu pot sa nu va marturisesc ca astia 7 scriitori sint fete (dupa niste statistici monicesti, deci empirice si subiective) si, majoritatea, abia acum incep sa scrie.
Excesul de suspensie trece de finetze si sensibil si da in nevertebrare ideatica si lipsa de continut. Un text plin de suspensii imi da impresia unui comunicator neatent, care vorbeste in capul lui, cu falca rezemata pierdut intr-o mina, in timp ce ignora suveran auditoriul si traseul mesajului. Mai nou, si visatorii astia sufera de lipsa de timp si, in loc de trei puncte, trec numai doua. Exemple nemuritoare:
"Da..m-am dus la concert..nu mi-a placut..era multa lume..nashpa..asta-i viata.."
"Azi ploua...(observati ca mai sint si utilizatori clasici, de 3 puncte, nu de 2) si n-am chef de nimic... Nici ieri n-a fost mai bine, ca n-a iesit soarele toata dimineata... si tot mohorit a fost..."
Desigur, magaritzele astea de puncte de suspensie se potrivesc doar cu textele spleen-ice, unde mohoreala si nefericirea transcend si cel mai mic gind. Viziunile sint intunecate, reci, fine, stravezii si risipicioase. Mpfui!, daca-mi permiteti un fonfleu personal la gen, dar nu asta e important. Poti da textului tensiune dintr-o gramada de unelte stilistice:
- epitete
- metafore
- arhitectura de fraza
- (si) punctuatie
Indrazniti sa folositi juxtapunerea ca sa cresteti intensitatea, indrazniti sa trintiti punctul ca sa rupeti brusc, indrazniti sa folositi semne de exclamare ca sa atrageti atentia. Scrieti ca si cind ati vorbi. Colorati-va scrisul frumos, fara stridente, dar si fara monotonii. Dirijati-va propria simfonie cu grija si puneti toate instrumentele sa cinte, ca sa iasa un tot inchegat si maiestrit. Pentru ca diferenta intre scriitori si tastatori sta in viziunea de ansamblu, in ochiul critic si in rescriere. Stergeti, taiati, refrazati, reconstruiti si modificati pina cind (vi se pare ca) e perfect.

PS: ati atins succesul atunci cind va recititi voi pe voi cu placere si fara pic de remuscare sau jena. In fond si la urma urmei, nu faceti publicistica editoriala. Faceti blogging.