ATENTIE!

Puneti oaia pe mute (dreapta jos) sau inchideti boxele. De-acolo vine grohaitul...

marți, 30 septembrie 2008

Scrisoare catre un dusman

Dragul meu laptop,
Iti scriu aceasta scrisoare ca sa te anunt ca te urasc. Din toate puterile mele, cit pot eu de mult si de intens, cu tot sufletul meu, TE URASC!
Am crezut ca doi ani de relatie ne vor apropia si mai mult. La inceput, cind am pus gheara pe tine, eram cea mai fericita. Ah, asteptarea...! Ah, negocierile, cind a trebuit sa-i conving pe sefi s-aloce bani pentru coada ta..! Ah, profilul tau argintiu, pe care l-am impodobit imediat cu stickere mici si dragalase de la Accesorize...!
Ah, dezamagire ordinara ce te-ai dovedit tu a fi...!!!!

Ai fost primul laptop cu Vista din firma asta. Natural, aia de la IT au invatat cu ce se maninca chestia atunci cind ti-au facut tie setup-ul. Iar tu n-ai zis nimic. Intr-o relatie se presupune ca impartasim lucruri. Tu nu faceai altceva decit sa stai imbufnat in fiecare dimineata cind te trezeam si sa-mi spui ca Vista registration has stopped working. Windows is looking for a solution. Si sa te blochezi. Aici merita mentionat faptul ca niciodata nu mi-au placut neamurile tale. Vista aia e o boarfa, iar amicul Windows e un smenar pus pe invirteli. Dar, ma rog, daca te voiam pe tine, te-am inghitit cu tot cu familie. Proasta de mine!
Si-ai putea sa mai slabesti. Ai trei kilograme, iar eu trebuie sa te car in spate ori de cite ori am o intilnire. Nu mai suport. Esti greu, ti se tiriie cablurile si nu intri niciodata cu totul in geanta aia a ta. Mai tii minte, mah, cind te-am scos in lume, la client? Mi te-ai blocat pe masa, idiotule, si-a trebuit sa cersesc frati de-ai tai ca sa pot sa vad un fisier. Nu esti in stare sa te comporti ca lumea in societate, desi am facut eforturi: te-am dus la devirusare, te-am dat la troubleshooting, te-am defragmentat... Degeaba. Neam de taran!
Si-ai fost un laudaros si jumatate. La primele noastre intilniri, mi-ai marturisit ca ma-ta si tac-tu ti-au dat bluetooth, sa faci ce vrei cu el. Ce bluetooth? Sa-l vad si eu! Ca nu merge niciodata. M-ai dus cu zaharelul: ba ca nu vezi device-urile, ba ca iti trebuie parola, ba ca nu e setat accesul. Te-am crezut si uite, s-au facut doi ani de cind te stiu si nu m-ai plimbat nici macar o data cu bluetoothul ala. M-am descurcat eu cu imprumuturi si rugaminti pe la cunostinte: ba un cablu de date, ba un transfer cu trimitere pe mail. Ca altii au bluetooth! Tu de ce n-ai fost in stare?
Am inceput sa-mi dau seama ca ceva e in neregula cind vedeam ca nu esti cu mine acolo unde trebuia sa fii. Mai tii minte cind eu am plecat la birou si tu ai ramas acasa, in Dristor? Si l-am trimis pe Balutza sa te ia si sa mi te aduca in Pipera? Si tot tu ai facut scandal, ca "te-am uitat". Si ce daca? Normal ca te uit, ca esti ca piatra de moara. Stai pe bancheta din spate si scoti limba la tigani de cite ori ne oprim la semafor. Iar eu trebuie sa am dup-aia grija sa nu sparga aia geamul si sa plece cu tine, ca sa te-nvete minte! Porcule. Astazi iar te-am uitat. M-am intors de la Politehnica la Lujerului, in tot traficul ala nenorocit, ca sa te iau, si tu n-ai zis nici macar "mersi!". Mi-ai mai dat o eroare imbufnata, again, cind te-am pornit si ti-ai blocat si mausu'. De-al dracului ce esti! Altii cum pot, mah, sa mearga? Prietenul tau, MacBook Pro ala, de ce nu zice nici circ! ca Popescu-l cara-n spate prin metrou?! De ce porneste, mah, din prima?!?! El de ce poate si tu nu?!

Am ramas cu tine de git, da' nu pentru mult timp. Ce credeai, ca te-am luat pe viata? Alege-s-ar praful si pulberea de circuitele tale, mincinosule! E numai carcasa de tine. Sa vezi ce te dau eu la casat... imediat ce ii conving pe astia sa-mi dea un alt laptop. Ca merit!

vineri, 26 septembrie 2008

"Nu strici dumneata... eu stric..."

... zice obidită Veta către Chiriac, în piesa asta. Azi am fost cea mai mare Vetă. Pe ce-am pus mîna - am stricat. După care am făcut spume de nervi, încercînd să repar.
Să începem cu prima stricăciune, efectuată dimineaţa: telefonul. Mobiluţul meu, cu care dezvoltasem o relaţie durabilă şi plină de respect, a început brusc să scoată limba la mine. Da´ cu tupeu, nu aşa. Observ eu că rămăsese blocat pe silent, deşi îmi aduc aminte perfect cum l-am scos cu mîna mea din starea asta. Nimic. În loc să sune, el zbîrnîia. Heh, zic eu, fiţe. Şi-l închid, ca să-l repornesc. Ca-tas-tro-fă!!!!!! Întîi, n-a mai vrut să pornească. I-am zgîlţîit puţin bateria, l-am scuturat şi a mers. Cînd deschid agenda, mă ia durerea de cap. Aveam numere importante care se duseseră dracului. Le caut prin SIM - nimic. Sap după ele prin telefon - nimic. Mai mult de-atît, mi se blochează TOATĂ agenda. Ştiţi, a făcut freeze, aşa, şi n-a mai vrut să fie accesată. Clăbuci şi scrîşnete. O oră am stat şi-am gîdilat mizeria aia de telefon. O oră. Mi-a venit să rag de nervi. Pînă la urmă, am recuperat nişte numere de prin antice SMS-uri şi l-am peticit. Pe la 1, a început să funcţioneze (cît m-o mai ţine; cred că trebuie să-mi iau altul).

*******
Aşa. Ora prînzului. Mi-era foame. Aş fi mîncat şi cartoane, dacă mi se oferea ocazia. Şi cobor pînă la automatul de sandwichuri din hol. Nici nu ceream mult de la maşinăria aia infernală: doar un baton cu cereale. Bag zece mii în porcărie şi aştept să-i înghită, ca să bat codul de produs. Mi-a luat bancnota, a zîzîit, a făcut "hîc!" şi s-a blocat. Definitiv. As in "trebuie să vină cineva de la firma care-l operează, ca să se deblocheze". Cleştişorul tău de rablă!!! Că nu vine nimeni vinerea la prînz doar ca să desfunde un automat de ăi zece mii înţepeniţi de-o monică. ´Tu-ţi şurubul tău de hurdubaie. Am urcat la birou scoţînd napalm pe nas şi vorbind singură de nervi. Adun vreo trei pesmeţi obosiţi de la diverşi colegi, mai ghiorăi ce mai ghiorăi şi mă resemnez. Las´ că trebuie să vină comanda la catering. Peste vreo două ore.

*******
M-aşez la birou cu o oarecare bănuială că e un complot eteric scăpat în capu-mi şi că trebuie să stau cuminte. Ei, aş! Sună telefonul (care acum mergea, scîrba!): nenea administratorul din Tei. Oh, guess what: pe băbuţa de la 7 o plouă-n baie. Etajele 8 şi 10 sînt de negăsit (normal, e 14.00, lumea munceşte). Nu cumva e de la etajul nouăle-mi? Poate s-a stricat ceva la instalaţiile mele. Alea noi. Mda. Lăsaţi, că mă urc în maşină şi vin să descopăr. Ajung, mă pun în patru labe sub chiuvetă, scormonesc, mă umplu de praf, remarc că ţevile sînt intacte. În sfîrşit, o chestie bună. Noroc suplimentar: nu era nici de la etajul 10, că tavanul meu era uscat. Aia mai lipsea. Îl reasigur pe nenea administratorul de toată stima şi suportul meu şi mă car înapoi la birou.

*******
La birou ajung - slavă Domnului! - relativ rapid. Dar îmi pierd locuţul meu de părcărică pe care îl cîştigasem de dimineaţă. Şi nu-mi rămîne decît s-o virez dreapta mult în pantă şi s-o cocoţ lîngă un mini-gard de beton. Cu colţ. Care colţ patatranc!-cîrc! în dreapta-spatele maşinii mele, singurul loc din patru care nu e zgîriat sau înfundat. Am crezut că mă loveşte damblaua. Lîngă, cîţiva colegi atraşi de zgomot evaluau stricăciunile; m-am tîrît jos din maşină şi m-am dus să văd şi eu. Şi-am auzit al doilea lucru frumos pe ziua de astăzi: Nu e decît capacul şi putin din cauciuc. Sănătoase! - amîndouă. N-au decît să steie aşa, hîrjîite pînă cînd: (1) schimb cauciucurile de vară cu alea de iarnă şi (2) pierd capacul şi trebuie să cumpăr altul.

Pe cuvîntul meu că e îngrozitor să pui mîna pe ceva şi să aştepţi să se strice. Pentru că ştii că tot ce-ai atins azi (aproape că) s-a dus dracului. Mpfui...!

joi, 25 septembrie 2008

Iubesc... (?)

Welcome to Leapsaland. Pe asta mi-am capatat-o de la Seliman si sint deja one day late intru onorare. Ma scuzati. In mod sincer.

Asa. Deci trebuie sa spun ce iubesc eu, la bullet, si poate sa fie orice. Numa' sa iubesc. Iac-asa:
  • iubesc sa rid. Cu hohote, sa ma doara burta de atita ris, sa-mi curga lacrimile si sa nu ma pot abtine.
  • iubesc sa port o haina care-mi place.
  • iubesc vara. In special, lumina aia galbena si zilele lungi, cind la 8seara totul e mieriu
  • iubesc marea
  • iubesc plaja. Si sa fiu bronzata.
  • iubesc plimbarile lungi. As merge pe jos pina la capatul lumii, daca pe drum ma simt bine.
  • iubesc pisicile. Sa le iau, sa le flocai, sa le zgiltii, sa le pup pe labutze si-n bot, sa ma uit la ele cit de grase si umflate sint.
  • iubesc discutiile. De tot felul.
  • iubesc sa ma cuibaresc noaptea linga Popescu. Aproape ca-l simt cum toarce :)
  • iubesc sa merg la cinema si sa maninc floricele.
  • iubesc sa stau cu mama pe balcon si sa fumam. In timp ce, desigur, discutam.
  • iubesc cartile. As citi si-n somn. Lecturi usurele, nu va speriati, nu-l frecventez pe Kant. Dar as citi pina la pocnet.
  • iubesc ciresele si capsunile.
  • iubesc sa aleg parfumuri. Sa le miros, sa-mi dau seama a ce miros, a cine miros si cui i s-ar potrivi.
  • iubesc calambururile, orice modificare a cuvintelor, orice gaselnita care denota filament cerebral luminos si saltaret.
  • iubesc teenage movies
  • iubesc sa birfesc (ma iertati).
  • iubesc sa dau si sa mi se dea replica.
  • iubesc viata.
  • iubesc tigarile (cam antagonic...)
  • iubesc o cafea buna.
  • iubesc muzica. Sa conduc si sa ascult muzica. Sa-mi vina sa topai la volan si sa dau taa-aaa-aare, pina cind mi se face rusine de ailalti din trafic si reduc volumul.
  • iubesc Za Grup.
  • iubesc culoarea rosu-intunecat, ca vinul in pahar.
  • iubesc sa iubesc. Cind iubesc, sint cea mai fericita.
Buun. Si acum, trintesc si eu leapsa mai departe, pe caprarii:
1. femeile romantzioase si sensibile: Esk, Leah, Tziki, Zappy
2. femeia cu capul pe umeri: Monica (hailanta)
3. magarii care-si dau coate: Basty si Hudrea
Sa va fie de bine!

LE: O sa plec acasa beata de iubire. La birourile Financiarului tocmai a pocnit o sticla cu must. Trazneste in toata firma.

luni, 22 septembrie 2008

Alba-ca-etc si cele sase pisici

Daca va deranjeaza (a) ideea de a avea multe mitze in proprietate si (b) ideea de a sta cu ele claie peste gramada in aceeasi casa, atunci mai bine nu cititi. Daca nu - there you go:

La mine la Ploiesti exista 6 mitze. Doua-s ale mele, relocate temporar pina... ma rog, pina-mi termin garsoniera si ma mut de tot in Tei; patru-s ale mamei, de cind lumea si pamintul, incetatenite ferm in cele trei camere si dependinte cite are apartamentul ala. Doresc sa spun ca da, si mie mi se parea de absolut balamuc sa tii 6 pisici in casa si ca cea mai scurta cale spre izbavire este internarea. Insa-a-aa!, am descoperit ca pisicile de apartament sint extrem de discrete, isi cauta locurile lor, pe care nu le parasesc, apar doar la haleala si-n rest se mai pocnesc ocazional, cind se intilnesc intru nesuferire. In majoritatea timpului, nu le simti. Razboaiele lor sint scurte si la obiect: se lasa cu citeva floace de blana smulsa si cite o zgirietura pe nasul cui a fost mai fraiera. Intr-o vreme, erau toate insemnate, iar mama le tinea socoteala: Pe Kivi a pocnit-o Kiki, iar pe Bobo mi-a zgiriiat-o vaca aia de Micutza. Nici voua nu va e usor sa retineti, nu? Noi ne-am obisnuit.

Cit de discrete si cuminti sint astea in timpul zilei, pe atit de evidente devin noaptea. La semnalul urmator, m-am bagat sub patura. Vor fi 6 gheme pe mine. Nu exagerez. Cum ma urc in pat, incepe fojgaiala afectuoasa si dormitul in schimburi. Al lor, nu al meu - eu sint un biet suport de mitze care inchide ochii aleatoriu, avind grija sa nu deranjeze cele doua potai urcate pe mine si cealalta jivina care s-a cuibarit sub plapuma. Restul zac ca impuscate pe restul de pat, dind dracului cu seninatate dreptul meu de a ma suci. Din cind in cind - si aici le suspectez de o rautate aproape umana -, aia de sub patura o tuleste chioara de somn, speriata de o alta care s-a urcat deasupra ei si-a calcat-o cu nadejde in picioare, pina cind a gonit-o. Ca sa intre ea in loc. Uneori, ma mai invirt in pat, si atunci simt cum zboara cite o pisica dupa legea impulsului: incasezi un picior, prinzi viteza. Ca le mai ard cite una, fara sa vreau, dupa care-mi pare rau. Simbata noapte, mi-am tras perna mai aproape. Era calda si pufoasa, numai buna de afundat in ea. Pina cind m-am intilnit cu o coada si doua labe. Perna mea?!?!?! Gresit: pisica Bobo, care dormea de mama focului acolo unde eu trebuia sa-mi tin capul. M-am tras mai incolo, dar m-am intilnit cu cotoiul Pisoi, care torcea ca prostul, incercind sa intre sub patura. I-am facut loc si m-am ghemuit cu sfiala intre el si Micutza, care dormea pe partea cealalta. Lucy era deja pe mine si se clatina de colo-colo, dupa cum ma miscam eu. Ca sa fie sigura ca nu cade, s-a ancorat in gheare, magaritza. Da, m-am dat cu spirt, multumesc. Kiki protesta prin absenta, dormind in cosuletzul din care o gonise pe Kivi. Dupa care s-a saturat de proteste si a venit si ea pe mine. Oh, joy!, dar ce ma bucur, mai Kikutzki, ca nu tii supararea! Vino, alatura-te noua, tuturor, sa fim 7 intr-un pat! Dintre care omul e unul singur.
Dimineata, la simplul zgomot de ceva-prin-bucatarie, o tulesc toate ca rachetele. Avint isi iau proptindu-se in mine, zgiltiindu-ma, calcindu-ma in toate cele patru labe. Ca pe o bucata de mobilier ce sint eu pentru ele. Daca nu m-au trezit atunci, ma vor trezi prin corul de mieunaturi pe care-l practica printre picioarele cui s-o nimeri. Daca la sfirsitul picioarelor alora e mincare, then it's all worth it. Zece minute, toata casa se umple de clefaituri pasnice, punctate ici-colo de cite o miriiala tip te-apropii-cam-mult,-sterge-o!!!! O data cu stomacurile, se potoleste si fojgaiala. Timp de 12 ore, dispar pasnice, prin diverse colturi, de zici ca n-ai avut pets in casa de cind te stii.
Si, cind se lasa noaptea,...

joi, 18 septembrie 2008

@#$%&*^$!!!! - o dimineata din viata unei amarite

05:21 - Fac ochi. Cu unul ma uit la intunericul de afara, cu altul la ceasul din telefon. Decid ca e cam devreme. Ma intorc pe-o parte si ma perpelesc.
05:55 - O sa ma dau jos din pat, ca somn nu mai am oricum. Sar peste Popescu, busesc clanta de la dormitor cit pot eu de incet si ma duc in sufragerie.
06:15 - Infulesc micul dejun si stau putin pe net. Casc de-mi curg lacrimile. Socotesc mintal la ce ora tre' sa plec din Militari ca sa ajung la 9.00 in Pipera.
7:30 - Zburd pe usa afara. Inghet cu clantzaneli, dar in masina dau drumul la caldura. Ma milogesc de toti soferii ca sa ma lase sa ma bag si eu in coloana.
7:40 - Un sofer ma lasa.
8:00 - Incep s-o iau pe scurtaturi. De fapt, sint niste lungituri, dar macar pe ele merg, nu stau. Casc din nou. Schimb bilateral pasti si dumnezei cu diversi soferi (lu' cretina aia cu Meganu' gri ii crap capul dac-o prind vreodata!!!!! Proasta dracului, cine i-o fi dat carnetul; oaia nu e in stare nici sa tina volanu' drept...!). Ma mai trezesc olecuta.
8:14 - Trec pe linga patru (4) scoli. La fiecare, ma proptesc intr-o coada interminabila de masini. Deci, patru cozi in total. Ce s-a intimplat cu lungiturile mele dinamice, unde totul circula, nimic nu sta? Injur cu nadejde tinara generatie si pe parintii care-i cara cu masina la scoala.
8:20 - Unde naiba sint?!?!?!?! Parca trebuia sa fac dreapta la un moment dat. Hm. Cred ca m-am ratacit. La o rascruce de strazi, stau putin sa ma gindesc. Hotarasc ca "inainte" si pornesc vesela cu a treia de pe loc. Motorul mi se opreste cu un pocnet. Muncitorii care sapa un sant alaturi rid. Eu as vrea sa-i vad pe toti cu gitul rupt. Plec mai departe.
8:30 - ahhhh, Floreascaaaa! Dar ce ma bucur s-o vad...! In sfirsit. Hai ca mai am putin. Putin de mers, desigur, caci Cosinzeana trebuie sa se mai bata cu inca trei semafoare si cu aglomeratiile aferente. Ma abtin s-o mai iau pe tot felul de stradute laterale, mai ales ca nu stiu exact unde duc. Stau si-mi rod a treia unghie care mi s-a rupt, gindindu-ma ca pila din geanta sta pe birou. C-acolo am lasat-o eu. Oaie.
8:50 - Intru-n Iride. Traversez un sant in care Fifilina mea se ingroapa cu totul, bufneste si abia reuseste sa iasa cu toate cele patru roti. In timp ce in sant, claxonat cretina care mergea unduios cu castile-n urechi pe mijlocul aleii. Trebuia s-o calc, imbecila.
8:59 - Termin lamentare pe blog. Ma duc sa-mi fac un ceai. De ce naiba mi-o fi foame, c-am mincat inainte sa plec...!

duminică, 14 septembrie 2008

What doesn't kill you makes you... stranger!

Batman - The Dark Knight; mică listă de gînduri ale privitorului:
  • Ha! Primul Batman în care Gotham City is seen by daylight. Mişto.
  • Dacă nu ştii că Joker e Heath Ledger, petreci mult timp întrebîndu-te cine dracu' e domnul.
  • Am înţeles că tehnica îl ajută pe Batty să facă tot felul de chestii cool. Totuşi, ce praf de stele îl face să dispară aşa rapid?!
  • Batmobilul pare foarte real.
  • Cît îi ia lui Bruce Wayne să intre în costumaş? Mult mai puţin timp decît îi ia să-şi tragă machiajul ăla smokey eyes de sub mască, probabil.
  • Interesant că moare batgirl...! (e, cumva, Maggie Gyllenhaal? Dap, am verificat: ea e)
  • Vreau şi eu un Lamborghini gri.
  • Michael Keaton a fost cel mai papagal Batman ever.
  • Totuşi, Heath Ledger şi Jack Nicholson nu pot fi comparaţi. Fiecare şi-ar fi ratat monumentalul rol în filmul celuilalt. Chestie de regizor, cred.
  • Sir Caine rulează.
  • So does Mr. Freeman.
  • Katie Holmes era mai drăguţă; astalaltă e mai credibilă.
  • De ce îmi aduc eu aminte de un villain cu juma' de faţă arsă din Batmanuri mai vechi?!?! Că Harvey Dent moare la final aici. Sau poate nu...
  • Replica lui Joker (ză post title, da) e unul dintre cele mai bune calambururi pe care le-am auzit vreodată. Adecvat la situaţie, desigur.
  • Christian Bale are buza de sus foarte scurtă. De ce naiba nu-l recunoştea nimeni sub masca aia după acest indiciu?
  • Un pic prea multă violenţă.
  • De ce toţi claponii din sală chicoteau EXACT la replicile la care se presupunea că vor chicoti? Şi găinile lor la fel.
  • Nici un Batman nu mi-a plăcut pînă să văd seria lui Nolan.
  • Cam multe ticuri pe metrul pătrat: Joker cu plimbatul limbii p-afară periodic, Dent cu flipping his goddam coin pentru fiecare chestie esenţială.
  • Binele învinge, măcar pe alocuri.
  • Merită văzut.

vineri, 12 septembrie 2008

Îîîîîîîî, ce bolnavă sînt!

Respir pe-o nară şi scot un un fel de piuit care mă calcă pe nervi. Scîrba aia de Bixtonim mă ustură, aşadar, refuz să-mi mai pun. Încă tuşesc la intervale regulate de zici că mă întorc pe dos şi că-mi crapă capul. Am fost mîndră nevoie-mare că nu mă durea decît gîtul şi că doar tuşeam. Universul a complotat împotriva mea, iar acum strănut şi-mi curge nasul precum Dunărea.
Mizerabil.
Am descoperit că microbii mei sînt deosebit de afectuoşi. De ce încerc să-i gonesc, de-aia se lipesc mai abitir de mine; dacă ascult cu atenţie, cred că-i aud şi cum torc. Ordinarii dracului! Never get a virus as a pet. De fapt, nu tre' să-l iei tu, că vine singur.
Graficul febrei mele arată precum poligraful unui mitoman. Sare, cade, sare din nou, explodează şi revine (ce frumos e să te văicăreşti...! Mă ascultaţi, da?). Simt cum capăt nas de clovn. E roşu, umflat şi a început să mă doară atunci cînd îl hîrjîi cu şerveţelul. Am gripă.

Daa-aaar, pentru că am gripă, I get to stay home for a little while. Ha, şi ce credeam c-o să mă bucur că-mi prelungesc concediul...! Nţţţ. E ora 11 şi am înghiţit deja 3 bomboane de ciocolată. Am mai răspuns la nişte telefoane, am mai citit vreo douăj'de pagini dintr-o carte pe care o recitesc a patra oară. Staţi aşa, mă duc să-mi mai iau o bomboană. Gata. Aş vrea să mă duc să-mi cumpăr nişte pantofi. Mi-e cam lene, dar ar trebui să mă duc. Cred că sînt deprimată. Quel horreur. Îhî. Sigur sînt. Tre' să mai cumpăr şi filtre de cafea nr 4, şi ceva de mîncare (ce?). Nici să fumez n-am chef, iar bomboanele alea îmi stau în gît. Îmi stau în gît pentru că ştiu exact unde or să coboare de-acolo şi unde or să se aşeze, dar, hei, e un risc asumat. (Tocmai am strănutat cu clopote şi tălănguţe. Groaznic.) Casc lung şi troznitor şi-l binecuvîntez de mamă pe vecinul de la 6, care a luat o pauză cu bormaşina aia. Cîntă la ea de ieri, ticălosul, iar creierii mei îi răspund voioşi cu pocnete şi zvîcneli.
Nothing is fun. Pe bune. Ba da, mă rog, dar nu de azi. M-am văzut aseară cu fetele şi-am stat la Livada cu Vişini pînă pe la 11 noaptea. Am rîs şi-am fumat ca turcul, ignorînd gîtul, care acum se răzbună cum ştie el mai crunt. Mă doare rău. Dar a meritat. A fost aşa, un fel de reuniune Deprimaţii Anonimi: hi, my name is Monica, am un băţ în dos şi nu ştiu cum să-l scot. Verbalizează băţul, că iese singur. Iese singur pe dreacu', dar măcar te distrezi în timp ce le explici altora că e acolo.

Să-mi explice cineva de ce stau pe YouTube şi mă uit la celebra formaţie de adolescenţi 5ive (nici măcar nu le-am fost fan vreo secundă din viaţa mea de puber). Am 38 cu 2. Nu-mi mai explicaţi, c-am înţeles singură.

miercuri, 10 septembrie 2008

Deci:

LE: de pe MacBook. Wireless. Testing. Merge de rupe. A-fffhaaaaaa! Minunat. Love our new family member. Al dracu', la cit a costat...! Sa faca si tumbe, zic.

Ieri m-a enervat toader. Da' rău. Mi-a adus aminte că există wordpress. Că cică să marş acolo, că e mai bine. Şi-acum, cu cine să ma sfătuiesc şi eu? Mda, aproape 80% din blogrollul meu e pe wordpress (o încerca şi statistica asta să-mi zică ceva). Dar eu sînt aici. Am muncit atît de mult la foaia asta albă cu fund de mîţă, tot felul de widgeturi si 75 de posturi...! Şi-acum s-o iau de la capăt?!?!?! (Se oferă cineva să mi le mute? [rînjet angelic]. Nu. Bănuiam eu). Totuşi, noul mă atrage. Şi cică poţi să pui emoticoane. Şi cică nu-ştiu-ce la comentarii. Da. Mă mai gîndesc.

***********
Am mai ciordit o zi de concediu. Vorba vine. Între mine şi măgarul mitropoliei nu e nici o diferenţă: scoatem cam aceleaşi sunete. Am făcut infecţie în gît. Extrem de nasoală. Şi-acum stau cuminte acasă, mi se plimbă antibioticele prin sînge, dau mîna cu infecţia, mă dor coastele cînd tuşesc şi-mi pocneşte capul. O să treacă.

***********
Familia Popescu are un nou membru. MacBook Pro. Seamănă cu Popescu: e subţirel şi foarte capabil. Seamănă şi cu mine: e strălucitor şi face totul invers (închizi fereastra din dreapta sus, ai un singur buton în loc de două etc). But it's a masterpiece. Iar Popescu e transfigurat de fericire. Tre' să-l botez şi pe ăsta, să nu rămînă doar Fiatul cu poreclă.

***********
Ieri mi-a răscolit Zappy nişte amintiri. Şi mi-am rememorat toate parfumurile şi domnii legaţi de dînsele. Am încercat să fac un clasament; şi-am eşuat lamentabil. Le pot maxim înşira şi pot retrăi lucruri. Pe care vouă, desigur, n-am de gînd să vi le chiar împărtăşesc.
Hugo de la Hugo Boss - parfumul ăsta e ca un fel de certificat de adult. Aproape toţi băieţii încep cu el. E marea lor dragoste.
Declaration de la Cartier - sofisticat. Un an din viaţa mea.
Pleasures de la Estee Lauder - proaspat, poate chiar un pic naiv. Eu i-l alesesem, oaia de mine.
Farenheit - o antipatie cumplită care s-a transformat în nişte amintiri de zile mari. De parfum vorbesc.
Dior Homme - IT. THE THING. Fericiţi cei ce-l pot purta, căci împărăţia cerurilor va fi a femeilor lor.

***********
Tocmai m-a sunat colega mea de la HR. Anivizajez posibilitatea de a sta acasa pînă la sfîrşitul săptămînii. Ce părere aveţi?

***********
Deci, rămîn pe blogspot sau trec pe wordpress? Că nu mi-a răspuns nimeni la întrebare.

duminică, 7 septembrie 2008

Kalo taxidi

S-a-ntors jedaiu'. Din concediu. Mai vesel, mai maro şi mai fericit. Titlul l-am pus aiurea (kalo taxidi = călătorie frumoasă), deoarece călătoria în sine numai frumoasă n-a fost, dar nu ştiu cum se zice pe greceşte la am-stat-cu-burta-n-sus-şi-mi-a-plăcut.
Nu v-am adus nimic. Basty dragă, nici o grecoaică n-a stat s-o prind, chiar dacă i-am zis c-o să-i faci tu numărul ăla de copii. Data viitoare. A.I, nici uzo n-am apucat să cumpăr. Ionuţule, n-am mers cu taxiul, căci avurăm maşină şi, dacă nu maşină, autobuz. Zappy, nu mai boci şi nu mai da căpşuna de pereţi căci na, am venit. Şi cu care ocazie vă mulţumesc tuturor pentru ură(tu)ri şi doririle de bine. Am avut o vacanţă foarte frumoasă. Din care, bineînţeles, n-a lipsit pigmentul - altfel parcă nu mai era vacanţa mea -. Însă, una peste alta, alea şapte nopţi si douăj'de mii de ore pe drum au meritat. Grecia e o ţară frumoasă. Locuită de greci, din păcate, într-un fel similar trist cu Bulgaria locuită de bulgari si, desigur, România locuită de români. Totuşi, la ei tristeţea asta e mai mică, deoarece ei sînt scîrboşi mai degrabă în funcţie de zonă. În Halkidiki e festival de urîcioşi, de exemplu, în vreme ce Salonicul e plin de oameni amabili, care îţi zîmbesc, te ajută şi te îndrumă fără nici o problemă.
Şi uite aşa a fost vacanţa mea:

[- Uăăăăărhhhîîîîîî! Iiiiiiaahîhîhaaaa! Uauauahîîîîîî!-hăăăă! Uamuamhiiiiaaarrrrrgh!
- ...iar vine satanistul ăla mic la plajă...!
Popescu, sorbind din ouzo la beach bar]
Hotelul Akti Ouranoupoli e o frumuseţe tradiţională, în cel mai pur stil grecesc. Are patru stele de-ale lor, ceea ce echivalează cu vreo două şi trei sferturi de-ale noastre. Este chiar pe malul mării, ceea ce îl face popular, căutat şi operat de tot felul de agenţii nemţeşti şi poloneze. Cum credeţi că arată un hotel plin de nemţi şi polonezi? Da, e blond, gras şi cu ochi albaştri. Şi extremist ca vîrstă: conţine plutonul pensionar, ranforsat însă cu nădejde de trupa 30's or so, care - aţi ghicit! - a venit cu toate odraslele pe care le-au produs de-a lungul timpului. Ei fiind tineri şi timpul, deci, scurt, puietul este pe măsură: poartă scutece, umblă de-a buşilea sau comunică predominant prin urlete şi răgete. Nu răgeau chiar toţi sau, în cazul fericit şi frecvent, urlau pe rînd (v-am zis c-am avut o vacanţă frumoasă). Unul singur, însă, părea scos din backing vocals de la Cannibal Corpse. Un nemţişor cu fizionomie angelică, de vreun an şi jumătate, în plămînii căruia, însă, părea că se strînsese tot iadul. Am încercat să vă redau sunetele, dar mi-e teamă că n-am reuşit. Accesul pe plajă se făcea printr-un culoar lung şi cu o acustică deosebită. Fritzulică începea să urle de la intrare şi scandalul creştea în decibeli pe măsură ce se apropia, culminînd cu o explozie sonoră cînd ieşea din tunel. La fel făcea şi pe marginea piscinei, şi-n holul de la recepţie, şi la restaurant, şi lîngă apă, şi în apă, şi-n urechile noastre. Părinţii stăteau senini - probabil că surziseră, cu timpul, şi nu-i mai deranja. Noi nu puteam să-l pocnim, că nu era al nostru. Aşa că am răbdat - iar asocierea lu' Popescu ne-a făcut să rîdem. Măcar atît.

[- The problem is that your rules are communicated in a defective manner...
- If you're telling me I have no manners...
Monica, dialogînd de-a surda cu o chelneriţă din hotel]
Grecia e o ţară mitică. Cel mai răspîndit mit e că grecii ştiu engleza. Mit, da? Se uită la tine cu panică-n ochi, sîsîie cîte ceva şi-ţi întorc spatele îmbufnaţi. În peninsula aia cam aşa se întîmplă peste tot. Muntenii crescuţi pe malul mării nu-ţi pierd vremea cu amabilităţi. Cu politeţuri - nici atît. Dacă sînt încadraţi într-o formă de muncă ce presupune contactul cu turiştii, rabdă stoic ce-ai tu de zis, după care o ţin pe-a lor. Ceea ce mă face să ghicesc un management biciuitor în spatele prestaţiei, căci sînt un pic terifiaţi, un pic blocaţi şi absolut incapabili să ia o decizie de capul lor. În hotelul nostru, cina începea ba la 8, ba la 7, ba în restaurant, ba pe terasă... Dacă vrei să bei, n-ajunge că ai dat banii pe o bautură de la barul lor, nu!, trebuie s-o comanzi de la restaurant (o terasă care dă mîna peste trei trepte cu barul). Bine, am priceput, aveţi reguli (tîmpite), le respectăm, dar nu putem evita discutiile de genul ăsta prin nişte afişe / postere / mape la îndemîna oricărui turist prost?!?! Evident, după cum aţi văzut mai sus, zic să nu insistăm. A, şi foarte important: chelnerul care ieri te-a blestemat în gînd să te trăznească Zeus, azi rîde la tine ca Afrodita-n trandafiri. Mîine te va scuipa din nou. Foarte ciudat.

[- Bă, nu vreau să vă sperii, da'... voi aţi văzut Lost?
Popescu, pe cînd porneam motorul la barcă]
Ammoulani şi Drenia sînt două insuliţe drăgălaşe, aflate oarecum peste baltă de Ouranoupoli. La ele se ajunge închiriind bărci de la tot neamul de negustori cu watersports înşiraţi pe plaja. Ăştia sînt amabili, că vor business. Îţi pun 24 de litri de benzină în rezervor, îţi fac un minim instructaj şi-ţi dau brînci la apă. Tîr-tîr, tîr-tîr, şi face toţi banii. Pentru vreo 60 de euro, te plimbi toată ziua prin nişte locuri care fac de ruşine toate Portiţele, Vămile şi Năvodarii româneşti. Plaja nu e deranjată decît de un beach bar stingher şi o tavernuţă unde mănîncă greci buzaţi, burtoşi şi creţi, care-ţi frig peştii pe grătar şi ţi-i sting cu ouzo. Minunat. Singurul stress apare la prima călătorie, cind strîngi din fund la gîndul că nu-ţi ajunge combustibilul. Dar ajunge, iar experienţa e de neuitat. Da, apa este turcoaz, da, vezi peştii, da, n-auzi nimic. Doar cîte un mieunat de mîţă pomanagioaică, care se plimbă printre mese cu coada sus, mîncînd pe săturatelea o dietă exclusiv mediteraneană. D-aia or fi aşa de schiloade, de zici că n-au înghiţit nimic de o lună. Înşelător: toate au pui şi fac multă mişcare, menţinînd o siluetă filiformă, cu muşchi şi oase de mamut. Pisicesc.

Privelişte de tavernă


Umbrelă şi apă insulară


Pisică miloagă de tavernă


[
- One ouzssso orantze, yessss?
barmaniţa către Monica, proaspăt pasionată de alcoolul respectiv]
Eu nu beau. Adică nu beau. Deloc. Dă-mi o gură de bere şi adorm cîntînd. De aia nici nu-mi place alcoolul, căci îmi dă o ameţeală obositoare, cu o greaţă metafizică şi infinită. Nu beau în continuare. În afară de ouzo. Aromat, condimentat, cu un gust imposibil de descris, merge de minune peste multă gheaţă şi nişte suc de portocale. Gustul de ouzo orange e gustul acestei vacanţe. Beam cîte unul sau două pe zi, în momente de savureală maximă, fie la beach bar, fie la tavernă, fie la piscină. Doresc să vă avertizez că să nu faceţi prostia de a bea un ouzo pe plajă, cînd sînteţi singuri. Mă rog, dacă sînteţi ca mine. Da' să nu beţi. Oaia aici de faţă stă la plajă ca să se bronzeze [glitter de haifaiv]. Şi şade cu capu-n soare, rostogolindu-se leneş pe toate părţile, pe jumătate adormită, într-o lentoare de zile mari. Asta plus un ouzo egal o hiroshimă bahică. Am stat o oră jumate pe şezlong, neîndrăznind să mă mişc. Eram muci. Trebuia să mă duc la baie - greu de descris curajul cu care m-am urnit şi paşii ticăiţi pe care i-am facut pînă acolo şi înapoi. M-am aşezat înapoi pe şezlong, că poate-mi trece. Nu. Aşa m-a găsit Popescu, întors dintr-o excursie de sfinţire pe Muntele Athos (da, acolo unde femeile n-au voie şi nici nu m-aş fi dus, sincer, că nu eram în chef). Mi-a trecut cu o scaldă în mare, căci apa era recişoară şi numai bună de alungat aburii de ouzo. Beţivă mică!, zice Popescu, amuzat de episod.

Ouzo în colţul din stînga jos


Da. Vă zisesem în postul anterior că nu vă explic ce vacanţă minunată am avut eu, că poate nu vă interesează. Dar pentru mine a fost o rememorare foaaa-aaarte plăcută. Aşa că mersi c-o citiţi. În veci nu va avea aceeaşi relevanţă pentru voi, dar pentru mine a fost un exerciţiu frumos. Bucăţit şi mozaicat. Bine v-am regăsit. Şi bine m-am regăsit şi pe mine; binecuvîntat fie concediul!

Aşa apune soarele acolo. Of.