ATENTIE!

Puneti oaia pe mute (dreapta jos) sau inchideti boxele. De-acolo vine grohaitul...

luni, 2 iunie 2008

Zilele mobilei bucurestene

This post goes out to toti cei care si-au macinat nervii si timpul la IKEA. Cum ar fi Zappy si Peculiar (her). Care au avut norocul (?) sa se duca acolo inaintea mea.

Cu ce sa incep? Cu faptul ca garsoniera mea se apropie cu pasi repezi de terminare. Nu pot sa dorm pe parchet si sa-mi atirn hainele pe peretzi, asa ca trebuie sa-mi iau mobila. Nu multa: o bucatarie, o canapea, un sifonier. De restul - mai vedem dupa. Sa termin cu gigantzii.
Cu aceste ginduri in cap, cu problema mea ingrozitoare de a ma deprima cind ma ocup de amenajari si de organizat stuff, am plecat duminica la IKEA. Cu mama si Popescu dupa mine, ca sa fiu sigura ca nu cedez in primele zece minute si ca nu-mi trintesc jucariile in mijlocul magazinului si plec.
Proasta idee, oameni buni. Nu sa va duceti la IKEA, ci sa va duceti acolo de 1 Iunie. Mai ales cind pica intr-o duminica. Dupa ce ca eram nara la nara, ca sa zic asa, mai ceva ca-n trafic, locul vuia de o larma nedeslusita, in care generatia de miine isi exersa plaminii si pipotele in timp ce pocnea baloane si alerga de colo-colo ca o turma scapata de cioban. Probabil ca-mi vor placea copiii in momentul in care o sa-i fac si eu pe-ai mei, dar tare ma tem ca, si-atunci, imi vor placea doar cei proprii. Sau nici aia. In fine.
Dupa ce am configurat o frumusete de bucatarie pe care baiatul ala de pe sectie mi-a listat-o pina la balamale, am inceput sa ma dau cu capu' de podele. Locul A de singerare: sectia dulapuri. Avem, cum sa nu, avem tot, mai putin usile si sertarele. Luati-le dumneavoastra p-astea, si dupa usi veniti miine, iar dupa sertare - saptamina viitoare. Minunate vesti, mai ales cind ai de organizat un transport si vrei sa-ti vina toate odata. In fine, da-mi ce ai, prietene, ca de restu' ma descurc. Mama, adica.
Locul B de singerare si prag de deces: sectia canapele. Suspectez sincer ca sectia asta e un fel de loc de pedeapsa pentru angajatii codasi IKEA. Dupa ce i-am rugat sa-mi faca un soi de configurare, am descoperit cakumparatorii de noi stiam mai bine decit ei cum se numesc piesele de la canapeaua aia si saltelele. Nu-i bai. Am inteles, ne ducem la rindul 22, sectiunea D, si-o pescuim de-acolo. Mai putin husele, ca nu e pe stoc. Ok, saptamina viitoare. Cum? Rindul 20, sectiunea D? Pai, doamna, colegul ne-a zis altceva... Aha, deci e corect cum ne-a zis el! Bineeeeee...
Dupa trei draga, nu te enerva, te rog eu! soptite de Popescu, am decis ca trebuie sa ne tragem sufletul si sa ne facem naibii socotelile, ca sa stim citi bani avem de dat si daca-i am pe toti la mine. Haideti la restaurantu' vietzii! Da-da! Pai stateau oamenii la restaurantu' ala mai rau decit chinezii pe plaja. Mda. Hai in Carrefour, la La Mama!
Iesim din sauna aia de IKEA, Popescu baga doua tigari, zbieram dupa Pipsu' prin parcare, intilnita intimplator in timp ce se afla la cumparaturi carfureshti cu mama ei (Mama, ea e mama lu' Monica / Mama, ea e mama lu' Oana ), halim ceva la restaurantu' cu pricina si decidem sa bem o cafea. Unde? Hai la Starbucks, push, c-am fost io cu Dana data trecuta si ne-a placuuuut! Bine, mamo, hai la Starbucks!
Ei bine, la Starbucks - surpriza! Neplacuta. Toate locurile de pe terasa erau ocupate. Ne invirtim ca 3 coitze in caldare, decidem sa stam la soare, daca e, parcam Popescul pe loc-search mode si intram sa cumparam cafele. La intoarcere, gasim un Popescu destoinic, asezat la o masa umbrita, trintim cafelele pe masa, ne trintim si pe noi si ne punem pe sorbit. Ei, si acum voi acorda premiul Tzarania Anului unei familii cu trei oracaitori, care luasera masa de Starbucks ca sa-si manince pe ea ... McDonaldsu'!!!!!!!! Fiind o javra civica, de felul meu, si, pe deasupra, inasprita de faptul ca din cauza alora era sa stau eu la masa in plin soare, ma lansez sa caut un angajat Starbucks care sa-i scoata pe aia in suturi de-acolo. Ma opresc la unison Popescu si cu maica-mea: lasa-i, acuma, si pe ei, ce sa le faci...?!?! Cum, ce sa le fac? Sa-i invatz in pana mea ce inseamna frecventatul celulelor sociale de tip mall. Ma rog, am lasat-o balta, mai ales ca dupa jumate de cafea si-au strins piuitoarele, biberoanele, scaunele de copii, carucioarele si zdranganelele si s-au carat. Lasind masa potopita de tavi albastre, cutii de Hepi Mil, pahare de hirtie si servetele. Exercitiul McDonalds te-nvata si sa-ti duci tava. Se pare ca nu pe toti.
Terminam cafelele si ne lansam iar in magazin. Facem tot traseul IKEic, colectam canapeaua din depozit, platim si mergem la Colectare Marfa. Mai stati dumneavoastra 40 de minute, ca sa va pregatim bucataria si sifonieru'... Ura. Din suflet. Mamo, pisoi, haideti sa mai cascam gura prin magazin o tura.
O luam iar la picior; fiind ora 18, se mai golise stabilimentu'. Popescu reuseste sa inhate un mini-dulap (a carui unica functie pare a fi s-o streseze pe Sister, ca i l-a luat ca sa-si faca ordine naibii pe comoda aia si sa nu-si mai tina toate angaralele intinse!!!! - ordine pe care, evident, Sister refuza s-o faca :)))), o trusa de scule si inca niste nu-stiu-ce-uri. Trecem a treia oara pe la case si-ajung la Colectare. Unde bucataria si sifonierul meu se lafaiau in 68 (!!!!!!) de pachete. N-am cuvinte sa va descriu prabusirea mea nervoasa. Au scheme? Nu ma intereseaza; numai balamalele umplu o sacosa. Cum naiba pun eu laolalta toate astea? Nu m-am descurcat in veci la puzzle, iar lego ma scoate din sarite. Ma rog, le duc la Transport si sa ma vad eu cu ele-n casa, ca dup-aia ma hotarasc.
M-am hotarit deja: ii chem pe aia de la Montaj si le dau cit mi-or cere, numa' sa ma scape de pacoste!
La 20.00 parasim si noi IKEA, dupa 7 ore de balanganeala, incarcari de pachete si fise de transport. Aveam o migrena cumplita. Am lasat la garsoniera sacosa de balamale, niste bare si cele trei polite cumparate pentru perete si ne-am tirit in Militari. Azi astept sa vina aia intre 17 si 19, sa-mi care mobila. Am facut-o pe mama sefa la oi si acum e pe drum de la Ploiesti, sa-mi cumpere usile lipsa care intra azi pe stoc si sa aiba grija de transport. Pentru ca aia ti le lasa in fata usii apartamentului, nu in casa. C-asa vor ei. C-au fost clienti care s-au plins ca le-am stricat peretzii. Dati-mi sa semnez o declaratie ca nu ma intereseaza de pereti si carati-le pina unde trebuie! Nu se poate. Bineeeeee... Las' ca ne descurcam noi.
Asa ca acum singurele lucruri pe care le pot face este sa le fiu etern recunoscatoare mamei - organizator, configurator si alergaci neobosit - si lu' Popescu - al mai mare carator si sinergizant in viata - ca m-au scos din galeata si-au mers cu mine. De restul - va tin la curent.

Va doresc o zi asamblata si cu bucurii pe stoc,
Eu